1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Soci şi politica

Au debutat în Rusia nişte Jocuri Olimpice bizare. În ciuda sportivilor perfect onorabili care participă la ele, ele amintesc de altele, nu mai puţin politizate, derulate în trecut în ţări certate grav cu democraţia.

De pildă de cele recente şi indecente din unghiul profitului de imagine extras din ele de regimul comunist, desfăşurate în China. Ca şi de Olimpiada din anii 30 ai veacului trecut, organizată la Berlin de către nazişti.

De ce i s-a încredinţat însă Rusiei, într-o staţiune de vară, o absurdă Olimpiadă de iarnă care n-a provocat doar pagube ecologice uriaşe, ci şi prejudicii economice, morale şi politice de amploare?

Pentru că aşa a vrut, în scop propagandistic, Vladimir Putin. Iar Comitetul Olimpic Internaţional i-a acceptat vrerea, deşi ştia că în ţara fostului kaghebist drepturile omului sunt călcate în picioare. Drepturile omului şi ale minorităţilorilor, nu doar ale celor sexuale, a căror violare au deplâns-o insistent, în ultima vreme, europenii.

Comitetul Olimpic condus, mai nou, de germanul Thomas Bach mai ştia că presei din Federaţia Rusă i s-a pus căluş în gură. Că, sub regimul Putin, ziarişti independenţi şi critici sunt fie daţi afară din Rusia, precum, nu de mult, David Satter, ori omorâţi, precum colegul său, jurnalistul de investigaţie ruso-american Paul Klebnikov, în 2004, Ana Politkovskaia în 2006, ori Natalia Estemirova în 2009. Sute de alţi ziarişti şi mulţi autori, scriitori şi publicişti şi-au pierdut viaţa în condiţii neclarificate, ori alcătuiesc lista interminabilă a celor omorâţi în Rusia postsovietică din cauza atitudinii lor critice faţă de regim.

Comitetul Olimpic Internaţional nu poate invoca necunoştinţa faptului că juriştii ruşi care demască afaceri ample de corupţie, în valoare de sute de milioane, ale politicienilor ruşi, ale funcţionarilor publici şi administraţiei din federaţia rusă, ca Serghei Magnitsky, riscă, de asmenea, să fie maltrataţi şi asasinaţi. Că sunt ameninţaţi să piară împuşcaţi pe stradă sau, ca Magnitsky, sunt schingiuiţi în puşcării, unde se trezesc închişi după procese înscenate şi condamnări politice, înainte de a-şi pierde viaţa în circumstanţe până azi neelucidate.

În fine, Comitetul Olimpic Internaţional ar fi putut bănui ce se va întâmpla la Soci dincolo de ameninţarea teroristă islamistă care planează asupra sportivilor şi spectatorilor. După cum a subliniat recent într-un interviu acordat presei germane fizicianul şi disidentul rus, Boris Nemţov, fost vicepremier al Rusiei postsovietice şi militant pentru democraţie, „Soci e, în primul rând, un festival al corupţiei şi furtului”.

Ce se ascunde sub pojghiţa Olimpiadei de Iarnă din zona subtropicală

Ca să fie posibilă Olimpiada de la Soci autorităţile au operat exproprieri masive şi au permis exploatarea cu o brutalitate şi cruzime nemapoimenite în afara spaţiului arab a muncitorilor străini aduşi să construiască staţiunea olimpică. Nu puţini dintre aceşti oameni s-au văzut reduşi acolo la statutul de sclavi.

Împreună cu Leonid Martiniuc, alt critic al Kremlinului, Nemţov a prezentat un studiu despre Soci, care scoate în evidenţă că aproximativ 25-30 de miliarde de dolari au fost sifonate către marea corupţie. Studiul relevă între altele că de o foarte mare parte din suma de peste 50 de miliarde de dolari pompate în Soci a profitat exclusiv clientela politică a lui Vladimir Putin, în speţă oligarhii şi patronii de firme apropiaţi preşedintelui Rusiei. Convingătorului raport prezentat de Nemţov şi Martiniuc i s-a acordat din păcate insuficientă atenţie.

Or, în Rusia dominată de oligarhia din jurul lui Putin, „corupţia nu e o problemă, ci un factor sistemic", un element "de construcţie a sistemului”, după cum a declarat la rândul său fostul campion mondial la şah, Gary Kasparov. Militantul pentru libertate, democraţie şi respectarea drepturile omului a criticat sever Comitetul Olimpic Internaţional.

Cu o aparent inexplicabilă "naivitate", preşedintele acestui Comitet a susţinut de pildă că "sportul nu este politică". Or, Kasparov are perfectă dreptate să nu manifeste „nici un fel de înţelegere" pentru o asmenea declaraţie deplasată. Fiindcă, „dacă i se oferă unei dictaturi o platformă atât de uriaşă pentru corupţie şi propagandă, sportul tocmai politică devine” a reliefat, concis, Kasparov, pe contul său de Twitter.

Lecţia cazului chinezesc

Trebuiau deci boicotate Jocurile Olimpice de la Soci? Dar cele din Beijing? Spre deosebire de liderii autoritari şi de tirani de genul Erdogan, Lukaşenko şi Ianukovici, care se afişează cu plăcere alături de Vladimir Putin, o serie întreagă de şefi de stat şi de guvern occidentali, între care preşedintele american Obama, premierul britanic Cameron şi preşedintele Germaniei, Gauck au hotărât, în mod salutar, să nu se deplaseze la Soci.

Reliefam acum câţiva ani, câte critici îndreptăţite a suscitat decizia adoptată din raţiuni politice de George W. Bush de a se prezenta în calitatea sa de preşedinte american la Olimpiada din China. Celor uimiţi şi dezamăgiţi de această decizie, Bush, care o vreme a părut să se distingă printr-o claritate morală lipsindu-le vădit altor lideri occidentali, le-a răspuns sec că se deplasează în China „pentru că a promis”.

Dar, mă întrebam eu atunci, „oare de ce o fi promis? Nu ştia el că regimul comunist chinez continuă să violeze sistematic drepturile omului? Că-şi închide şi torturează disidenţii? Că le astupă gura şi îi supune unui regim de spălare a creierelor dacă nu-i condamnă la moarte? Că mizează pe represiune dură şi nu arareori sălbatică şi sângeroasă, în tratamentul aplicat naţiunilor captive, de pildă tibetanilor?”

Fără îndoială că şi lui Bush, „dar şi altor responsabili occidentali, toate aceste ‚mărunte neajunsuri' ale sistemului chinez le ajunseseră la urechi”, mai scriam atunci. Decelam motivele politice şi economice ale „temenelelor, îngenunchierilor şi demisiilor morale occidentale” implicate în necuvenita tratare cu mănuşi a represivului regim chinez, descoperindu-le în nevoile comerciale şi diplomatice ale Apusului.

Reliefam că acest tip de ‚realpolitik’ nu violează doar imperativele morale, ci reprezintă şi un tip de aşa-zis 'pragmatism' extrem de problematic, întrucât a atribui Jocuri Olimpice unei ţări despre care se ştie bine că sfidează idealurile şi valorile olimpice fundamentale nu poate contribui la deschiderea ei internă şi externă.

În acest context, cazul Chinei comuniste e edficator. S-a susţinut înaintea Jocurilor, că Olimpiada va determina liberalizarea regimului Imperiului de Mijloc. Întrucât însă lupul îşi mai schimbă părul, dar năravul ba, iar regimurile totalitare care mimează uneori democraţia, n-o practică niciodată decât cu preţul sinuciderii, s-a întâmplat, fireşte, contrariul.

În fine, mai aminteam de faptul „regretabil, că Jocurile Olimpice de la Berlin, din 1936, n-au iscat decât un boicot parţial, la care au chemat deopotrivă congresmeni americani, lideri şi veterani catolici şi evrei din SUA. Din păcate i s-au raliat prea puţini sportivi. Dar dacă boicotul ar fi fost general, ar mai fi ajuns oare un regim nazist discreditat din timp să declanşeze băile de sânge ale celui de-al Doilea Război Mondial?”