1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

"Sminteala" iraniană şi Comunitatea Internaţională

Violenţa verbală a preşedintelui iranian Mahmud Ahmadinedjad, care a revendicat distrugerea Israelului a provocat o avalanşă de reacţii indignate pe toate meridianele. Dar cît de sincere sunt aceste reacţii? Ce se ascunde în sptatele declaraţiei liderului iranian? Şi ce-i de făcut spre a se pune capăt vîntului de nebunie care bate dinspre Teheran?

Preşedintele Iranului, cerînd voios distrugerea Israelului

Preşedintele Iranului, cerînd voios distrugerea Israelului

Consternarea a cuprins nu numai mediile politice. Indignare au manifestat-o mai toţi liderii comunităţii internaţionale. I-a dat glas însuşi secretarul general al ONU, care ia foarte rar poziţie faţă de declaraţiile şefilor unor state membre. Au exprimat-o liderii europeni, inclusiv cei de la Paris, Berlin şi Londra, al căror aşa-zis "dialog critic" faţă de Iran – în fapt fructul unei atitudini împăciuitoare, întemeiată pe speranţa iluzorie a unei progresive civilizări a regimului integrist iranian - s-a transformat într-un morman de cioburi. Acest dialog se redusese în realitate la o simplă himeră din partea apusului şi la o escrocherie tactică, din partea islamiştilor de la Teheran.

Chiar şi Rusia a sfîrşit prin a se ralia, oficial, revoltei generale, în ciuda sprijinului constant acordat de Vladimir Putin regimului fundamentalist islamic de la Teheran, a cărui traducere în faţa Consiliului de securitate ONU, din pricina suspectelor lui ambiţii nuclerare Moscova a împiedicat-o în repetate rînduri cu succes. Pînă şi autoritatea palestiniană s-a dezis de pretinsul ei prieten iranian. Aceiaşi rară scandalizare unanimă - expresie a înţelegerii, de bunăseamă oneste, a faptului că "sminteala" iraniană are sistem şi e deosebit de periculoasă, - domneşte şi în presa occidentală. Iar Israelul a înaintat Naţiunilor Unite o cerere de expulzare a Iranului din Organizaţia Naţiunilor Unite.

Ceea ce nu l-a împiedicat nici pe şeful statului iranian să-şi reia şi să-şi întărească apelul de ştergere a statului evreu de pe hartă, nici regimul pe care-l conduce să organizeze în ultima vineri de Ramadan, tradiţionala zi musulmană de protest împotriva Israelului, inventată de aiatolahul Komeini, o manifestaţie antisionistă de mase. Zeci de mii de oameni s-au adunat la Teheran spre a scanda „moarte Israelului”, „moarte SUA”.

Că Ahmadinejad e un cap pătrat lipsit de orice experienţă politică internaţională, dar în schimb, plin pînă la refuz de fanatismul şi resentimentele tipice ale oricărui extremist crescut la şcoala dogmatismului ideologic nu face situaţia mai puţin explozivă. Nu calmează pe nimeni faptul că preşedintele Iranului e departe de a conduce realmente statul său, care, în fapt, se află sub controlul clerical al ciracilor aiatolahului Kamenei. Fiindcă apelul său la genocid – întărit, culmea, de cel care l-a proferat, şi a optat ca atare să nu invoce drept justificare o întunecare de moment a minţii – decurge logic din cursul politic amorsat de aşa-zisa teocraţie iraniană odată cu revoluţia islamică din 1979. Chiar şi ca simplă deraiere datorată unui novice politic, o maximă alarmă ar fi fost de rigoare ca ecou la virulenţa apelului său hitlerist, devreme ce, psihanalitic, ar fi putut fi interpretat ca o involuntară dare în vileag a realelor obsesii chinuindu-i pe cei ce l-au propulsat la cîrmă.

La fel de puţin liniştitor e faptul că Iranul e pe cale să intre în posesia de arme nucleare, care, cuplate cu rachetele purtătoare de care dispune, sunt în stare nu doar să materializeze înfiorătoarea ameninţare a preşedintelui iranian, ci şi să pulverizeze orice oraş european. Or, occidentul nu se poate spăla pe mîini cu declaraţii oricît de vehemente la adresa Teheranului. Sperînd zadarnic în convertirea sub bagheta preşedintelui Khatami a integrismului de epocă de piatră de sorginte komeinică într-un islamism cu faţă cît de cît umană, cît de cît demnă de o civilizaţie atît de veche şi de bogată precum cea persană, apusul a eşuat jalnic. Şi e obligat să se întrebe de ce. Fiindcă nevolnicia cancelariilor europene faţă de agresivitatea de lungă durată a unui Iran sprijinind financiar şi militar diverse organizaţii arabe şi islamice teroriste, precum Hizbolah, o neputinţă manifestă care, involuntar, a consolidat poziţia fundamentaliştilor, n-are nici cea mai vagă scuză.

In fond, chipul autentic al regimului a putut fi desluşit clar încă din epoca în care părintele spiritual al lui Ahmadinedjad, conducătorul revoluţiei islamice iraniene, aiatolahul Komeini, a difuzat o fatwă de o obrăznicie fără pereche: decretul său religios îl osîndise la moarte pe un scriitor britanic numit Salman Rushdie. Încă şi mai greţos s-a înfăţişat regimul iranian în toţi anii în care a stăruit asupra delegitimării statului evreu chiar şi după ce palestinienii au făcut un efort suprem de a radia din Carta OEP revendicarea grotescă a lichidării Israelului.

Rămîne de pus o singură întrebare: Ce-i de făcut pentru a face faţă acestui regim potenţial la fel de monstruos precum cel nazist? E clar că se impune din capul locului stricta lui izolare internaţională. Cererea Israelului de expulzare a Iranului din ONU merită o atentă luare în considerare, dată fiind flagranta violare de către preşedintele acestui stat a celor mai elementare norme de civilizaţie. La urma urmei, Ahmadinedjad a încălcat brutal şi fără nici o jenă sacrosanctele principii în temeiul cărora s-a constituit organizaţia mondială după cel de-al doilea război mondial. In plus a devenit stringentă o analiză cinstită a raporturilor, tot mai evidente, dintre orice efort totalitar şi substratul său antisemit. In fine, e obligatoriu să se treacă la măsuri punitive concrete.

Evident, Iranul se bucură de atuul bogăţiilor lui petroliere. Dar nimic, şi cu atît mai puţin foamea de ţiţei, nu mai poate justifica demisia de la datoria adoptării unei poziţii absolut ferme faţă de un regim care s-a hotărît vădit să se transforme în paria, din unghiul familiei naţiunilor civilizate. Orice condescenţă faţă de acest regim ar avea consecinţe regionale şi globale incalculabile. S-ar torpila astfel şansa combaterii terorismului islamist, a redresării Irakului, a revenirii Siriei şi Arabiei Saudite pe drumul moderaţiei şi a democratizării lumii arabe islamice, perpetuarea îngăduinţei occidentale transformîndu-se într-un act sinucigaş.

  • Data 28.10.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B1Ss
  • Data 28.10.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B1Ss