Sistemul se reproduce

După toate probabilităţile, alegerile prezidenţiale de anul viitor se vor desfăşura după Constituţia actuală. Preşedintele Băsescu a reuşit să amâne promulgarea legii referendumului suficient de mult, încât adoptarea unei noi Constituţii să fie foarte greu de realizat. Dacă admitem că românii din străinătate nu vor vota decât într-o mică proporţie (aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată) înseamnă că cvorumul real şi nu legal se ridică la 60%. În Germania la recentele algeri s-au prezenta la urne 71,5% din alegători, dar în România o prezenţă atât de numeroasă nu s-a mai repetat de la începutul anilor 90. E o realitate psiho-socială care nu poate fi schimbată uşor. Tocmai de aceea nu poate fi judecată situaţia românească cu măsura germană, britanică sau americană. În România, oamenii vin la vot numai sub imperiul unei emoţii puternice capabile să copleşească apatia, dezgustul sau descurajarea. Aici, la marginea destrămată a Europei, domină sentimentul că nimic nu este de făcut, că totul este iremediabil pierdut, că egoismul şi cinismul elitei politice nu are leac. Or, Constituţia oricât de imperioasă ar fi nevoia modificării ei şi oricât de bun ar fi proiectul, pare prea abstractă ca să provoace emoţia necesară. Iată aşadar că România pare prinsă fără scăpare într-un sistem politic şi administrativ nefuncţional.

Dar dacă alegerile prezidenţiale se vor desfăşura după vechiul model, atunci vom asista la o mare mobilizare de forţe, căci viitorul preşedinte va prelua prerogativele largi de care dispune preşedintele în exerciţiu. Sistemul politic se va reproduce întocmai şi lobby-urile de diferite tipuri vor continua să-şi fixeze obiectivele asupra celui mai puternic om în stat. O persoană relativ apropiată de actualul preşedinte spunea că acesta nu agrea proiectul Roşia Montana, dar că i-a cerut-o partidul, căruia îi era dator. În ce sens îi era dator? Şi de ce i-a cerut-o atât de imperios partidul? E neclar.

Dar aceste mărturisiri fragmentare dezvăluie un model de acţiune politică, care ar putea fi reprodus întocmai şi de aici înainte. Singurul lucru de care nu se vorbeşte în România este modul de finanţare a campaniilor electorale. Nicăieri, ca să fim drepţi, nu există o transparenţă deplină, peste tot apar supiciuni dintre cele mai sumbre, dar în România opacitatea este totală şi fără fisuri. Nu ştim nimic despre circulaţia şi provenienţa banilor cu excepţia unor donaţii neînsemnate. Cineva propunea la un moment dat adoptarea unui sistem de finanţare asemănător cu cel din Germania care este foarte exigentă în ce priveşte transparenţa.

Modelul german interzice însă finanţarea partidelor din afara UE, ceea ce, printre altele, a provocat spontan o mare rezistenţă la Bucureşti. De ce? Nu putem decât presupune. În orice caz PDL, pe atunci partid de guvernământ a îngropat complet propunerea aceea care în aparenţă era cu totul inofensivă. Ceea ce este ciudat este că toate propunerile de bun simţ, logice, cu argumentaţie raţională, sunt ignorate, oferind impresia (evident greşită) că politicienii sunt proşti şi incapabili de o minimă judecată clară.

Putem în orice caz presupune că vechile relaţii subterane şi vechile circuite financiare vor fi reactivate în viitoarea campanie electorală. Dar atâta timp cât opinia publică nu va şti cum sunt dirijate aceste fonduri, de unde vine ele şi mai ales ce interese poartă, nu putem vorbi de o democraţie reală şi nici de alegeri libere. Am văzut prea bine în cazul Roşia Montana că alegerile nu au contat deloc. Alernanţa la putere devine o vorbă goală.