Sisteme de vot şi modele subconştiente

Proiectul de lege al Capitalei propune, printre altele adoptarea votului în circumscripţii uninominale pentru alegerea unicului consiliu al muncipiului Bucureşti. Este însă prea vag, căci sunt atâtea feluri de vot uninominal şi în plus atâtea feluri de a trasa circumscripţiile, încât e nevoie de clarificări.

După cum vedem, se cumulează tot mai multe elemente care crează o presiune în vederea definirii mai precise a sistemelor de vot, căci nu este vorba numai de alegerile locale, dar şi de cele parlamentare care aşteaptă la rândul lor modificări de substanţă.

Nu există probabil un subiect mai confuz în România decât cel al sistemelor de vot. După ultima reformă a fost instituit votul în circumscripţii uninominale, dar în aşa fel încât să se conserve proporţionalitatea atribuirii mandatelor.

Aşa cum ştim, reforma nu a produs o schimbare politică importantă, dar moralmente a fost un dezastru. Nimeni nu a înţeles cum a fost cu putinţă ca un candidat plasat pe locul al doilea sau al treilea să intre în parlament, iar primul plasat sa ramână acasă. Dar anomaliile s-au reprodus în lanţ, căci sistemul acesta hibrid a interzis, în cadrul alegerilor parţiale, candidaturile independenţilor şi ale partidelor care nu obţinuseră în prealabil nici un mandat. A fost meritul ecologistului Remus Cernea de a fi reuşit, prin perseverenţă, să provoace o decizie a Curţii Constituţionale, care face ca astăzi modificarea legii electorale să fie nu doar o datorie morală, dar şi un imperativ legal.

Dacă a doua zi după ultimile alegeri legislative preşedintele PDL, Emil Boc, anunţa că va modifica de urgenţă legea electorală, astăzi subiectul a devenit mai curând incomod. Militanţi şi simpatizanţii PDL preferă să abordeze subiecte colaterale cum ar fi votul prin corespondenţă pentru alegătorii din străinătate, sau acela al alegerilor primare din sânul partidului.

E adevărat că preşedintele Traian Băsescu a reconfirmat în treacăt, cu ocazia ultimului discurs ţinut în faţa camerelor, preferinţa sa pentru sistemul de vot majoritar. PDL nu pare însă deloc captivat de această idee. Cel puţin astăzi, când este cotat cu cel mult 17% în sondaje şi când nu mai poate spera să fie prima preferinţă a alegătorilor, partidul de guvernământ rămâne un partizan ferm al proporţionalităţii.

Dar, îndeobşte, majoritarismul nu se bucură de succes în România. Ideea primului clasat, a opţiunilor nete şi tăioase, a deciziilor politice categorice nu se potriveşte cu spiritul public românesc, care deşi se află într-o veşnică gâlceavă, aspiră de fapt la consens. Când s-a pus pentru prima dată problema adoptării în Marea Britanie a votului alternativ, un fel de atenuare a sistemului majoritar într-un singur tur de scrutin, Winston Churchill spunea că „nu există ceva mai inept”. Astăzi britanicii sub presiunea partidului liberal încearcă încă o dată să adopte acest sistem de vot (va fi un referendum pe 4 mai), dar ei par totuşi ataşaţi de modelul campionului, al celui care ajunge primul la linia de finiş.

În România preocuparea cea mai acută, aceea care decide în ultimă instanţă, este aceea a reprezentării tuturor grupurilor politice. Societatea pare profund divizată şi fiecare fracţiune sau fracţiune a fracţiunii reclamă nevoia imperioasă a reprezentări sale. Aici „campionul”, cel care ia din prima încercare cele mai multe voturi nu are o legitimitate puternică, deoarece votul mulţimilor a fost mereu suspectat, adesea cu motive îndreptăţite. În 1990, atunci când se formau reflexele democratice, regimul Iliescu a manipulat masiv alegerile prin monopolul categoric asupra televiziunii şi de aceea în România nu mai există „campioni”, ci numai „manipulări” şi „fraude”. Nici la ultimile alegeri prezidenţiale nu a existat mai multă încredere.

Preocuparea fundamentală în România, care acţionează puternic la nivelul subconştientului politic şi care adesea dobândeşte exprimări manifeste, este aceea de a limita puterea şi nu de a constitui puterea, ca şi cum puterea ar continua să fie mereu ceva ilegitim. E vorba indiscutabil de o gravă patologie politică care nu se vindecă uşor.

Aşadar, deocamadată, proporţionalitatea e greu de înlocuit, cu atât mai mult cu cât UDMR, ca formaţiune minoritară, nici nu are altă şansă de a obţine o reprezentare parlamentară semnificativă. Câtă vreme liderii partidelor româneşti nu acceptă să ofere ungurilor, într-o formă sau alta, mai multă autonomie, UDMR se va agăţa de proporţionalitate ca de ultima şansă.

Surprinzător este însă faptul că principalul argument pentru adoptarea majoritarismului, acela al constituirii unor majorităţi guvernamentale robuste, tinde să dispară de la sine. Constituirea USL a dus la configurarea, fie şi temporară, a unui model bipartizan. Preşedintele nu a reuşit să promoveze votul uninominal în două tururi de scrutin, dar a reuşit în schimb să polarizeze atât de puternic societatea, încât, fie şi pentru un singur ciclu electoral, vom avea doar două partide mari. Partea proastă a situaţiei este că polarizarea aceasta este determinată mai curând de adversităţi personale decât de valori şi doctrine politice.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz