Siria şi restul lumii

Conform opoziţiei interne, aparatul represiv sirian a făcut doar luni dimineaţa zeci de noi victime, după ce Rusia şi China comunistă au blocat la finele săptămânii adoptarea unei rezoluţii de condamnare a regimului de la Damasc. Sute de persoane au fost rănite.

Vărsări de sânge s-au semnalat din nou în special în bastioanele opoziţiei şi nu în ultimul rând la Homs, unde localnicii acuză forţele loiale regimului de a fi deschis focul asupra populaţiei cu lansatoare de rachete.

Conform unor mărturii locale, transmise de posturile de televiziune arabe, unităţile armatei siriene au făcut uz de elicoptere militare spre a ataca un cartier al oraşului. Tirul s-a soldat cu prăbuşirea mai multor clădiri.

E clar că, pentru perpetuarea masacrelor, cărora le-ar fi căzut victimă aproape şase mii de oameni, potrivit estimărilor prudente ale Naţiunilor Unite, nu sunt de vină doar trupele dictatorului.

O enormă responsabilitate şi-au asumat deopotrivă puterile care susţin regimul sirian, în speţă Rusia şi China comunistă, care s-au opus prin veto marginalizării internaţionale a tiranului de la Damasc.

SUA au reacţionat la refuzul Moscovei şi Beijingului de a accepta fie şi o rezoluţie puternic edulcorată, de criticare a dictaturii siriene, anunţând prin şefa diplomaţiei americane, Hillary Clinton, noi eforturi de înăsprire a sancţiunilor regionale şi internaţionale impuse regimului Assad.

În acest domeniu, America se bucură nu numai de susţinerea a 13 dintre cei 15 membri ai Consiliului de Securitate ONU, ci şi de sprijinul Ligii Arabe ca şi al unei bune părţi a Comunităţii Internaţionale.

Din pricina cruzimii sale fără egal, chiar şi în lumea arabă, regimul sirian şi-a pierdut, în afară de iranieni, mai toţi prietenii importanţi din comunitatea islamică, stârnind atât adversitatea Arabiei Saudite cât şi pe cea a guvernului islamist al Turciei.

E remarcabil că, în ciuda acestei impopularităţi cvasi-universale a dictaturii siriene, Rusia şi China comunistă insistă să se expună oprobriului general, susţinând un preşedinte care, nemaiavând nimic de pierdut, s-a angajat hotărât pe drumul martirizării propriului său popor. 

Moscova şi China ştiu bine că-şi prejudiciază grav imaginea. Ajutorul cheie acordat, cu toate acestea, lui Bashar el Assad, care n-ar supravieţui prea mult fără Kremlin şi fără oficialii de la Beijing, documentează clar că menţinerea lui la putere are o valoare enormă pentru ruşii lui Putin şi pentru comuniştii chinezi. 

Nu e greu de ghicit în ce anume constă această valoare, dincolo de baza navală rusească din Siria, singura de care dispune Moscova în regiune.

Ideea debarcării unui dictator în urma unor presiuni şi intervenţii externe de felul celor care au operat şi cooperat cu succes spre a-l înlătura pe Gaddafi, în Libia, îi sperie rău pe toţi potentaţii care nu se bucură de o legitimitate autentică. Putin şi liderii chinezi nu fac excepţie de la această regulă.

S-a spus în repetate rânduri că opţiunea lor la ONU evocă reîntoarcerea la epoca războiului rece. Comparaţia e la îndemână, ştiut fiind că Rusia actuală face afaceri la fel de rentabile cu regimul sirian, vânzându-i arme cu nemiluita, precum cele încheiate cândva de sovietici cu tatăl, nu mai puţin sângeros, al actualului dictator. Încât se dovedeşte că, de-a lungul multor generaţii, cinismul afişat de Rusia şi China şi-a rămas sieşi identic.

Pe de altă parte însă, atât Rusia lui Putin cât şi China comunistă demonstrează că n-au înţeles nimic din schimbările care au marcat ultimele două decenii. Ceea ce autocraţii îşi mai puteau permite, la adăpostul unei prese cenzurate, în anii 70 şi 80, când predecesorul actualului dictator sirian ucidea în masă zeci de mii de opozanţi fără ca lumea să afle şi să se inflameze, nu mai e posibil în actuala societate informaţională globală.

Spunând niet la ONU, regimul condus de Vladimir Putin şi-a manifestat  nu doar cruzimea, ci şi inepţia. Rămâne doar de văzut nota de plată pe care i-o va prezenta electoratul rus.

Mai grav e că vetoul său şi al Chinei din Consiliul de Securitate al ONU discreditează grav, poate definitiv, ideea multilateralismului pe eşichierul internaţional, care a constituit linia de forţă a politicii externe a preşedintelui Obama.  Această discreditare nu va rămâne fără un impact major asupra campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale americane.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Medana Weident