Siria şi intervenţia militară externă

Comentând consecinţele masacrului comis asupra unor femei, copii, civili din Hula de către militarii regimului sirian, unii analişti occidentali au scos în evidenţă justeţea revendicărilor unei intervenţii militare împotriva dictaturii lui Assad. Alţii au rămas cantonaţi în refuzul celor mai multe state de a trece peste voinţa Rusiei şi de a pune capăt, manu militari, crimelor clanului Assad.

Până la un punct, reticenţele multor guverne şi cancelarii, între care şi cea de la Berlin sunt cât se poate de fireşti. Siria nu e Libia. E o ţară mult mai populată şi net mai mică decât teritoriul libian, ceea ce ar îngreuna considerabil operaţiunile aeriene, amplificând enorm riscul celor terestre.

Concomitent, Siria se află, geografic şi geostrategic, într-un punct în care orice scânteie ar putea aprinde incendiul unei conflagraţii regionale ori poate chiar globale.

La frontiera cu Libanul stăpânit de Hizbollah, cu Irakul post-Saddam, cu Turcia islamistă şi mai ales cu Israelul nu pare prea bine să te joci cu focul. Teroriştii al Quaida visează să-l înlocuiască pe actualul tiran sirian.

Iar Iranul, aliatul regimului Assad, pe care, din raţiuni tactice şi strategice îl mai susţine şi Rusia lui Putin, a avertizat contra oricărei intervenţii militare internaţionale.

„Cenuşa produsă de flăcările” unei astfel de expediţii militare ar acoperi şi Israelul, a afirmat în context, în înfloratul său limbaj oriental, preşedintele Iranului, Ali Larijani.

Oficialul de la Teheran şi-a rostit declaraţia după ce Franţa lui Francois Hollande şi SUA au început să evoce eventualitatea renunţării la girul Naţiunilor Unite în eforturile menite să pună capăt vărsărilor de sânge săvârşite în Siria.

Şocul masacrului din Hula, revolta şi dezgustul pe care le-a iscat în rândul apusenilor, pune la grea încercare acele ţări occidentale care se află în faţa unor alegeri decisive. Între ele se numără Franţa, aflată în faţa scrutinului legislativ, precum şi America, al cărei preşedinte se va supune în noiembrie ultimului său test electoral.

Francois Hollande, care încearcă să adune cât mai multe sufragii arabe şi musulmane pentru socialiştii săi francezi, ştie bine că pe moment nu are nimeni şanse prea mari să convingă Rusia să renunţe la vetoul ei pro-sirian din Consiliul de Securitate ONU.

Nici preşedintele american Obama, care abia a anunţat sfârşitul războiului afgan, n-are chef să înceapă altul în Orientul Apropiat şi Mijlociu.

Încât e foarte probabil ca estimarea experţilor militari israelieni, care au prezis că Assad va continua să rămână la putere până în 2013, să fie corectă.

Or, dacă aşa stau lucrurile, masacrele vor continua, pentru că reprezintă singurul limbaj pe care-l înţelege clanul Assad şi unica reţetă, pe care, în situaţii tensionate, ştie s-o aplice dictatura instalată, acum aproape o jumătate de veac, la Damasc.

E clar că Naţiunile Unite nu-şi mai îndeplinesc rostul pentru care au fost întemeiate după Holocaust şi în reacţie la exterminarea evreilor europeni, de a împiedica genocidul şi masacrările de civili. Lumea civilizată nu poate accepta această perspectivă.

Or, sirienii înşişi nu se prea pot elibera fără ajutor extern, aşa cum nici germanii nu s-au mântuit de Hitler fără americani, englezi şi ruşi. La rândul lor, cambogienii nu s-au putut izbăvi nici ei de Pol Pot şi khmerii roşii înaintea invaziei vietnameze, ori kosovarii înainte de intrarea în acţiune a alianţei nord-atlantice.

Intervenţiile umanitare se impun, chiar dacă, uneori, costul lor poate fi apreciat ca exorbitant. Şi se impune totodată urgenta reformare a organizaţiei mondiale, astfel încât regimurile autoritare, dictatoriale sau totalitare, să nu mai fie în măsură să blocheze operaţiunile militare menite să elibereze popoarele captive.