Simbolurile identității după 99 de ani | România | DW | 30.11.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Simbolurile identității după 99 de ani

Cu cât avansăm mai mult către un viitor supranațional, cu atât mai mult simbolurile identității migrează mai mult către trecut.

După 99 de ani de la unirea tuturor provinciilor românești, nu strică să reflectăm puțin asupra soartei uneia dintre ideile fondatoare: originea romană a poporului român. Savanții ardeleni de confesiune greco-catolică au cultivat cu deosebire această idee, care, în ciuda exagerărilor conținute, a jucat un rol de prim ordin. A. D. Xenopol, de pildă, susținea că tocmai exagerările, spiritul pasionat și exclusivist au fost acelea care au reușit să impună ideea latinității și că Petru Maior ar trebui judecat din această perspectivă și nu din aceea a acurateții științifice. Într-o anumită privință, Xenopol era platonician, adică admitea că o poveste exemplară despre origini ar putea modela spiritele și insufla conduite virtuoase. Ideea că românii sunt urmașii direcți ai romanilor, ai lui Traian sau Cicero, avea o mare valoare pedagogică.

Xenopol spunea aceste lucruri doar în treacăt ca să pregătească lumea pentru o fază superioară, de depășire a ”mitului”, în care, odată statornicită ideea latinității de fond, românii ar putea abandona purismul admițând contribuția altor limbi și etnii și întemeindu-și revendicările politice pe fapte mai bine dovedite. Venise, spera Xenopol, timpul maturității și spiritului critic. Dar în articolul său apărut în 1869 în ”Convorbiri literare” (în seria ”Studii asupra stării noastre actuale”), istoricul născut la Iași dezvolta o idee mai interesantă și mai subtilă și anume aceea că e preferabil să te consideri un popor nou cu perspectiva dezvoltării în fața ta, decât un popor vechi la marginea extincției: ”Toată întrebarea viitorului nostru stă aici: dacă suntem Romani - degenerați - sau un popor cu totul nou, Românii”, scria Xenopol.

Astăzi aceste preocupări par cu totul uitate, căci după puseul ”latinist” târziu din deceniul al optulea al secolului trecut (când numele Clujului era dublat de toponimul Napoca) povestea latinității nu mai trezește nicio emoție și nici școala nu îi mai dă aceeași importanță. Fără să se abată de la canonul național statornicit cu aproximativ un secol în urmă, școala de azi tratează subiectul expeditiv. A luat amploare în schimb, în spațiul neoficial greu de definit al unei culturi ”populare”, un patos nou care reia la rândul său idei destul de vechi, cum ar fi acelea ale originii preponderent dacice. Latini, de bună seamă, dar daci ca sentiment și situare. Ideea, cum spuneam,  nu e deloc nouă, având predecesori iluștri ca Nicolae Densușianu care dezvoltase pe larg teoria unei mari civilizații străvechi preromane.

Dar ceea ce atrage atentia aici este că reacția la exagerarea latinistă nu a fost consolidarea unui sentiment de popor nou, sau cu alte cuvinte o reîntemeiere modernă (așa cum recomanda Xenopol), ci parcă o și mai mare regresiune în trecut, de data aceasta într-unul aproape insondabil. E greu de spus câtă putere are astăzi această idee, dar ea are manifestări perceptibile. Recent un juriu oficial a ales ca logo al Președintiei Române a Consiliului European lupul dacic. Lăsînd la o parte faptul că s-a acordat acestui simbol grafic o importanță cu totul exagerată, nu putem să nu remarcăm preferința cu totul neobișnuită pentru o trimitere arhaică.

Cu cât avansăm mai mult către un viitor supranațional, cu atât mai mult simbolurile identității migrează mai mult către trecut. Naționalismul românesc, cel care a fondat apariția statului național și care a prilejuit actul de la 1 Decembrie 1918, nu a fost în niciun fel asociat cu tracismul, fiind intim legat de imaginea ”gintei latine”. Tracismul, dacismul erau contrareacții, versiuni alternative la canonul național care statornicise orginea romană a poporului român. Or, pe măsura ce etosul național slăbește, par să dobândească o nouă putere tocmai aceste versiuni disidente sau eretice ale unei ”științe” neoficiale. S-a spus că lupul dacic, care va decora afișele Președinției românești și toate celelalte tipărituri promoționale sau utilitare, ar fi un simbol naționalist, care exprimă agresivitatea și autohtonia neprimitoare. La prima vedere așa pare să fie, dar judecând lucrurile într-o perspectivă dinamică, preferința pentru arhaism este mai curând un simptom al nesiguranței și al temerilor care s-au amplificat în ultimele decenii de integrare europeană. Iar într-o anumită măsură este chiar semnul unei pierderi de identitate.

România ultimilor decenii a cunoscut o severă degradare a școlii și a culturii pe care cei avizați se abțin, de regulă, să o denunțe ca să nu-și compromită relația cu un public și așa destul de rarefiat. Dar câtă vreme cultura ”națională” este debilizată din toate punctele de vedere (material deopotrivă), sentimentul apartenței la un spațiu distinct și prețios de emulație creatoare se rarefiază la rândul său și lasă loc unor evaziuni într-un spațiu identitar semi-imaginar. Ce legătură au românii de azi cu lupul dacic? Niciuna în afară de faptul că, psihologic vorbind,  pare cea mai adâncă ancoră pe o mare destul de frământată și unde nu mai pot găsi cu ușurință repere. Dar lupul-șarpe pare mai curând simbolul unei identități fantasy, decât a uneia bazate pe istoria reală.