1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Si dă-i si luptă să mi ţi-l salveze

Nu aduce anul ce aduce ceasul, se spune. Pe naiba. La ceasurile 14, nu s-a întâmplat ce trebuia, duminică. Spre paguba cea mare a democraţiei româneşti care tot cade pradă cezarismelor. Dar zilele nu au intrat în sac...

Iată vehicolele cu care se deplasează de regulă miniştri de interne ai Olandei, sau Danemarcei

Iată vehicolele cu care se deplasează de regulă miniştri de interne ai Olandei, sau Danemarcei

Doar câteva sute de oameni au manifestat luciditatea şi au avut bunul simţ, curajul şi patriotismul de a ieşi duminică, în Bucureşti, să ceară, în interesul democraţiei şi al statului de drept, demisia generalului Gabriel Oprea.

Care, dacă România n-ar suferi din pricina avarierii serioase a statului de drept, dacă nu vrea să continue să treacă drept o democraţie defectă rău, ba chiar complet nefuncţională, nu poate în niciun caz rămâne ministru de interne. Căci, după cum, pe bună dreptate, sugerează reprezentanţii societăţii civile, cu g-ralul Oprea în funcţie derularea corectă a anchetei uciderii din culpă a poliţistului Bogdan Cosmin Gigina, deschizătorul coloanei oficiale a dregătorului UNPR-ist, e greu de imaginat. Ba chiar, aş spune, imposibilă. Dar Oprea nu vrea în ruptul capului să demisioneze.

În schimb, în tipic stil ceauşist şi-a trimis la înaintare amicii, subalternii, tovarăşii de partid şi parlament. Şi consiliera de 23 de ani. Oare unde o fi recrutat-o? Oare ce o califică pe tinerica prezentabilă din preajma faimosului general cu doctoratul plagiat pentru postura de consilieră de ministru, în afara agramatismului şi a stilului infect din textul publicat sub semnătura ei în apărarea stăpânului, pe Facebook? Vajnicii apărători ai şefului, sau să le spunem, oare, mai degrabă, profitori ai „interesului naţional”? - se răţoiesc din răsputeri la te miri cine. Si dă-i si luptă.

Se dă cu sete în detractorii doctorului-general. Care e prezentat ca un soi de model de virtute militară. Şi politicianistă. Ba i se găsesc scuze ieftine lui Oprea şi de către cei ce-l consideră, politic, de neînlocuit. N-ar fi putut chipurile opri coloana, se spune, căci putea fi un atentat. Serios? Dar atunci de ce nu s-a întors când a descoperit că nu e? În răstimp, "duşmănoşii" săi critici sunt înfieraţi din greu, ca „simbriaşi” ai nu se ştie cui, căci, înţelept, nu se mai precizează, ci doar se sugerează, cum altfel, sulfuros, că ar fi „plătiţi” nu doar de vrăjmaşi interni, pohtind la putere, ci şi de ceea ce Ceauşescu numea „agenturili”. Aici se întâlnesc, peste decenii, cezarismele.

După cum relevă eminentul istoric Dorin Dobrincu, "promovat direct general-maior de la gradul de căpitan".. Oprea "a sărit pur și simplu peste gradele intermediare (de maior, locotenent-colonel, colonel). El se înscrie într-o genealogie 'glorioasă'. Spre exemplu, Nicolae Ceaușescu, care nu făcuse nicio zi de armată, a fost promovat de Partidul Comunist direct la gradul de general-maior, în 1950, încredințându-i-se conducerea Direcției Superioare Politice a Armatei (cum s-ar spune, era șef peste politruci)". Aşa le şade bine celor mai puternici dintre noi.

Oricum, în răspăr cu elucubraţiile mai marilor şi mai piţipoancelor dintre UNPR-işti şi UNPR-iste, cazul Oprea e lipsit de vreo speranţă. În tardivul său comunicat, dat publicităţii la 6 (şase) zile după accident, politicianul-general cu patru stele contrazice propria sa poliţie. Colac peste pupăză, se mai şi dă de gol cu inadecvarea caracteristică a politrucului, reliefând că s-ar fi deplasat „în interes profesional” cu o coloană oficială. Or, legea nu-i permitea s-o folosească decât în „deplasări speciale”.

Încât faptele par clare. Dacă nu ne înşelăm, iar probabilitatea de a fi în eroare e infimă, generalul a fugit, laş, de la locul accidentului. Care n-ar fi trebuit să se producă, dacă ministrul de interne respecta legea. Căci n-ar fi trebuit să existe, după lege, coloana oficială al cărei deschizător de drumuri fusese poliţistul mort.

Ce i se întâmplă unui cetăţean normal care fuge de la locul unui accident? Dar unui ministru-general în culpă, care abuzează de puterea sa, sfidează legea şi dispreţuieşte nu doar poporul, ci şi democraţia, de vreme ce refuză să demisioneze? Şi care, şi mai grav, are neobrăzarea de a schimba legea, a doua zi, printr-o OUG, adoptată împreună cu şeful şi complicele său, Ponta? Nimic.

Nimic nu i se întâmplă într-o democraţie deteriorată. Căci defecţiunea îl protejează de pedeapsă. Că astfel se pune la pământ credibilitatea oricum extrem de redusă a României, pe cine să mai intereseze acest trist aspect? Chiar mai taciturn decât preşedintele, care le-a cerut totuşi lui Oprea şi lui Ponta să ia poziţie, se arată colegul de cabinet al generalului, ministrul de externe Aurescu.

Lui, funcţia ministerială şi perpetuarea coaliţiei sub oblăduirea „interesului naţional” îi sunt, vădit, mai aproape de trup decât haina interesului românesc. Aurescu se arată apt, de altfel, să tacă mormântal şi în litigiul dintre preşedinte şi premier pe tema ingerinţei anticonstiţionale a lui Ponta în politica externă a ţării, care e de competenţa şefului statului şi a şefului diplomaţiei, dar nu a primului ministru.

Cât despre replicile tăioase ale premierului la obiecţiile prezidenţiale de bun simţ, cerându-i lui Ponta să nu mai intervină fără mandat în afacerile externe, ele exprimă clar hybrisul pontist. Deşi a devenit personificarea lipsei de credibilitate şi-a incompetenţei, Ponta afirmă fără jenă, în replica sa, că s-ar întâlni cu alţi premieri, vai, „pentru binele României”.

Că preşedintele e nevoit să încaseze palme retorice din partea celui pe care în alegeri l-a învins fără drept de apel nu e doar vina făptaşului ci şi, un pic, a victimei. Mult prea lent în a pricepe o seamă de subtilităţi dâmboviţene şi particularităţi ale misiunii şi funcţiei sale prezidenţiale, pe care le-a preluat acum un an, dar şi, frecvent, rău sfătuit, Iohannis tot greşeşte.

A greşit că n-a profitat de dinamica victoriei sale pentru a forţa o schimbare politică rapidă, după alegeri. Şi a comis o eroare şi mai gravă, marginalizând băsismul, după izbânda repurtată cu largul concurs al băsismului spontan şi organizat. Acum, Băsescu devine tot mai popular atât intern (ca promotor al unei opoziţii neblatiste)cât şi extern, în rândul popularilor europeni, în timp ce preşedintele se vede tot mai izolat. Că Iohannis este nevoit să plătească o parte din oalele sparte n-ar fi extrem de alarmant, dacă preţul politic perceput nu i-ar costa din greu şi pe români, într-o perioadă în care ţara ar avea nevoie urgentă de o democraţie deopotrivă funcţională şi solidă..

Dacă n-am şti că marile schimbări, oricât de necesare ar fi, nu se produc de regulă într-o după-amiază de duminică, am fi crunt dezamăgiţi. Ar fi trebuit să se adune milioane, iar nu câteva sute, duminică, să protesteze contra generalului-izmană şi a patronului său, Ponta, pentru ca ţara să obţină debarcarea unor politicieni a căror perpetuare la putere echivalează cu lenta sugrumare a ce a mai rămas viu din democraţia românească.

Dar zilele nădăjduiesc că n-au intrat în sac. Şi cine ştie, poate că într-una din cele mai faste, i se va da şi Preşedintelui mintea cea de pe urmă a românului.