Sf. Valentin - între legendă şi adevăr

Se crede că la originea sărbătorii se află o veche tradiţie romană. Pe 14 februarie, în Roma antică, aveau loc serbările închinate zeiţei Junona. Unul dintre obicieuri era acela de a scrie numele fetelor necăsătorite pe bileţele de hârtie şi de a le introduce într-o urnă. Apoi, tinerii extrăgeau bileţele cu numele domnişoarelor care urmau să-i însoţească la sărbătoarea primăverii.

O altă explicaţie, de data aceasta legată de Sf. Valentin, se referă la domnia împăratului roman Claudiu al II-lea, perioadă în care încheierea căsătoriilor era interzisă întrucât se credea că bărbaţii căsătoriţi vor refuza să mai plece în armată. Un preot, pe nume Valentin, a fost acuzat că nu a ţinut cont de porunca împăratului şi că ar fi oficiat pe ascuns numeroase căsătorii. Aruncat în temniţă, preotul a fost executat pe 14 februarie 209, devenită ziua Sfântului Valentin.

Dar mai probabilă este întâmplarea următoare: în secolul al IV-lea, Papa Iulius I a dat ordin ca la Roma, în Via Flaminia, să se construiască o criptă. Basilica ar fi fost finanţată de un anume Valentin şi de aceea a fost numită "Valentini", adică "a lui Valentin". Mai târziu, numele basilicii a fost atribuit din greşeală unui sfânt, iar acestuia din urmă i-a fost atribuit martiriul lui Valentin din Roma, preotul executat din porunca împăratului Claudiu.

Conform unei alte teorii, sărbătoarea Sf. Valentin îşi are originea în Evul Mediu când exista credinţa că, la data de 14 februarie, în "ziua nunţii păsărilor", încep să se împerecheze păsările sălbatice.

În Franţa şi Anglia secolului al XIV-lea, tinerii îndrăgostiţi participau la o tragere la sorţi. Cuplurile formate purtau numele "Valentin şi Valentina" şi aveau voie să trăiască un an întreg ca şi cum ar fi fost logodiţi de un preot.

În Evul Mediu ziua de 14 februarie marca mari sărbători şi mese festive ale marinarilor, breslelor şi frăţiilor. Odată cu Sf. Valentin începea, se pare, şi sezonul carnavalurilor cu baluri fastuoase la curţile feudale.