Setea de dreptate

Să dăm puţin înapoi roata timpului, în urmă cu doar patru ani. După ce banca Lehman Brothers se prăbuşise, la Londra se întîlneau, alertaţi la culme, mai marii celor 20 cel mai puternic dezvoltate naţiuni ale lumii. Riscul unei prăbuşiri a finanţelor mondiale părea iminent, dar mai putea fi preîntîmpinat.

S-a convenit în mare grabă un uriaş pachet de ajutoare, destinat să curme în viitor repetarea unor astfel de crize. Între măsurile preventive era inclusă şi eradicarea aşa numitelor paradisuri fiscale.

Chiar dacă ele nu prea aveau de-a face la acea vreme cu falimentele marilor bănci, măsura profilactică îşi avea rostul ei. Era momentul care părea cel mai potrivit spre a veni de hac evazioniştilor fiscali. Şi apoi, statele aveau stringentă nevoie de bani mulţi spre a salva băncile. Sumele oscilau în jurul unor mii de miliarde.

Cu surle şi trîmbiţe a fost dată la iveală lista neagră a ţărilor prielnice evaziunii: Uruguay, Costa Rica, Malaezia, Filipine. Elveţia a scăpat ca prin urechile acului, după ce a făcut promisiunea de a negocia chestiunea secretului bancar.

În răstimpul celor patru ani care au trecut de atunci, au fost încheiate unele acorduri bilaterale. Dar, din păcate, nici aceste ace nu au putut străpunge cojoacele evazioniştilor fiscali. Pe cine-l dădeau banii afară din casă, îi putea ascunde fără probleme acolo unde fiscul se făcea că nu-i vede iar ei puteau face mulţi pui.

Procedura este nedreaptă. Iar nedreptatea făcută celor cinstiţi dar săraci, care trăiesc de azi pe mîine şi de la mînă pînă la gură, este strigătoare la cer. Dar politica s-a făcut că nu aude. Iar apoi, capitalul nu trebuie speriat iar pieţele nu trebuie enervate. Cine strigă prea tare, pune pe fugă capitalul, care pleacă mediat spre alte zări şi ţărmuri, mai liniştite. Ce contează că numărul acestora scade, ascunzătorile încă mai există.

Dar există şi cei care adulmecă clandestin conturile secrete, spre exemplu ale unor cetăţeni germani, care şi-au depus banii în Lichtenstein sau Elveţia. Datele astfel furate, pe căi criminale, copiate pe compact discuri, nu sunt predate însă autorităţilor fiscale sau OECD, care de decenii luptă împotriva evaziunilor fiscale, ci unor institute media, alese pe sprînceană, care duc mai departe investigaţiile pe cont propriu. Se fac ele astfel părtaşe la hoţia de date sau sunt ele mîna dreaptă a luptătorilor pentru dreptate?

Oricum, cert este că evaziunea fiscală este un delict şi că ea trebuie pedepsită. Dar fiecare ar trebui să se privească drept în ochi în oglindă şi, cu mîna pe inimă, să se întrebe dacă meşterul care a venit să-i repare acoperişul casei nu cumva lucrează la negru?

Şi de ce atunci cînd fişa de impozite este completată, consilierul fiscal îi indică toate modalităţile, absolut legale, de a mai salva un bănuţ din mîna fiscului? Iar dacă lucrurile stau întocmai, nu ar trebui ca de pildă în Germania legile fiscale să fie radical simplificate şi ca funcţionarii de la fisc să fie dotaţi cu tehnologie de ultimă oră, să fie bine pregătiţi, dar şi bine plătiţi? Şi de ce salariaţii aşa numitelor Family Office, birouri ale băncilor care se îngrijesc de administrarea averilor celor înstăriţi, sunt mai bine plătiţi decît cei de la ghişeu?

Dincolo de aceste întrebări care-şi aşteaptă răspunsul există şi unele imperative. Indiscutabil, este nevoie de o concertare internaţională a procedurilor prin care se poate veni de hac evazioniştilor fiscali. Regretabil este că nici măcar Uniunea Europeană nu a reuşit pînă acum să pună pe picioare un sistem de impozitare unitar.

Cazul Ciprului este o dovadă mai mult decît zdrobitoare a acestei neputinţe. Cît despre capital, sperios cum e, a fugit din timp de pe insula aflată în pragul falimentului.

Or fi ascunzătorile mai puţine la număr, dar ele sunt încă suficiente spre a adăposti şi spori averile „salvate” de „lăcomia” fiscului. Aşa încît şi setea de dreptate rămîne pe mai departe neostoită.