Serviciile secrete, colivia şi politicienii

Fostul premier liberal, Călin Popescu Tăriceanu, a afirmat că ar fi “utilă” audierea şefilor serviciilor de informaţii în comisiile speciale ale Parlamentului României. Tăriceanu nu se îndoieşte că telefonul său este ascultat şi consideră că “serviciile secrete sunt folosite ca instrumente de putere într-o ţară în care ne îndreptăm cu paşi repezi către dictatură”.

O poziţie similară a prezentat şi afaceristul de presă Sorin Roşca Stănescu care, într-o scrisoare adresată preşedintelui Traian Băsescu şi mai multor lideri de grupuri europarlamentare, afirmă că se numără printre cei 27 de jurnalişti supravegheaţi ilegal de lucrători ai SRI.

Astfel de declaraţii, mai ales când ele vin din partea unui fost prim-ministru, ar declanşa un scandal uriaş în alte ţări. Nu este însă cazul României, unde serviciile secrete nu beneficiază de prezumţia de neimplicare în viaţa politică, pentru simplul motiv că nu au reuşit niciodată să demonstreze contrariul.

Scandaluri care au sugerat implicarea activă a serviciilor speciale în dinamica politică de la Bucureşti au mai existat. Nu mai devreme de anul trecut, într-o perioadă în care portofoliul Internelor era deţinut de către social-democraţi, liderul PSD Marian Vanghelie ameninţa cu posesia unor informaţii referitoare la viaţa privată a Elenei Udrea, o apropiată a preşedintelui Băsescu. A fost atunci rândul politicienilor democrat-liberali să lanseze acuze de poliţie politică.

Însă cele mai importante servicii de informaţii din România continuă să funcţioneze în baza unor legi perimate şi, deşi de aproape trei ani se fac demersuri perseverente pe lângă parlamentari pentru aprobarea unui nou pachet de legi ale siguranţei, deocamdată nimic.

Mai mult, efectele controlului parlamentar asupra serviciilor este fie firav, fie secret, întrucât nu s-a auzit încă de identificarea unor eventuale abuzuri. Clasa politică de la Bucureşti, în integralitatea ei, pare dispusă să menţină serviciile speciale într-un status quo confuz, care permite exercitarea de presiuni şi folosirea acestora pe post de sperietoare în războaiele politice.

Cu toate acestea, ţintirea serviciilor de informaţii cu acuzaţii iscate ca urmare a stenogramelor Vântu este îndoielnică. Depunerea la dosar a transcrierilor convorbirilor interceptate s-a făcut prin decizia procurorilor de caz, acestea devenind publice consecutiv depunerii la Tribunalul Bucureşti.

Nu a fost aşadar vorba despre o “scurgere” dinspre serviciile speciale către presă, dar este posibilă o manevră abilă cu parfum ilegal în care procurorii au fost instrumentalizaţi în interes politic.

În România, cu cât Serviciile sunt mai secrete cu atât ele sunt mai suspecte şi, la această prezumţie de vinovăţie fac apel cu orice ocazie politicienii dornici să le menţină în colivia oprobriului public. La dispoziţia lor stau astfel acuzaţiile de “poliţie politică”, pe cât de dificil demonstrabile pe atât de utile în războiul politic. Căci astfel pot fi relativizate orice decizii ale justiţiei, orice dovezi de ticăloşie şi orice fapte de corupţie.

În plus, din această lipsă de credibilitate artificial întreţinută se naşte întrebarea obsesivă care ne bântuie de jumătate de secol încoace: cine, cum şi cât de mult ne ascultă?

Autor: Vlad Mixich
Redactor: Ovidiu Suciu