1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Separarea radicală dintre stat și cultele religioase, un model de evitat

Este modelul laicității franceze unul demn de urmat? Nu cumva separarea radicală dintre stat și cultele religioase este un obstacol în calea pacificării societății franceze? Ar avea România ceva de învățat?

În România, finanțarea publică a cultelor religioase este astăzi obiectul unor controverse reînnoite. Grupurile seculariste și moderniștii lovinescieni se asociază periodic pentru a denunța alocarea de bani publici pentru Biserica Ortodoxă. Se uită însă un aspect esențial. Alocarea de bani publici pentru construcția de biserici nu este un act politic discreționar, o expresie a ”tiraniei majorității” sau un aranjament suspect între Biserică și partide, ci unul care se înscrie în litera și spiritul legii cultelor din 2006, care a fost adoptată după multe runde de negocieri cu toate cultele din România.

Există puține legi românești care să fi respectat atât de mult, în spirit și literă, parcursul recomandat pentru o bună legiferare, care pretinde o consultare îndelungată și reală mai ales a celor care sunt direct interesați. În ciuda unor frustrări inevitabile, se poate spune că legea este bună, ca dovadă că de la adoptarea ei nu a fost niciodată repusă în discuție. O contestă zgomotos, desigur, ateii militanți, care reclamă demantelarea instituțiilor religioase, dar nu despre asta vorbim.

De exemplu, o lege a pescuitului este menită să reglementeze domeniul ținând seama de nevoile economiei, de tratatele internaționale și de echilibrele ecologice, dar nu are a ține seama de revendicările vegetarienilor. Nu măsori calitatea unei legi după obiecțiile unor persoane care nu intră în sfera ei de aplicare. Așadar, cu legea cultelor ne aflăm mai curând pe un teren pozitiv, de concordie intercofesională și e bine să subliniem acest fapt care nu este des întâlnit.

Un aspect esențial al legii este că instituie un mecanism de finanțare publică a tuturor cultelor religioase recunoscute oficial. Este un model care se regăsește în multe state europene care, spre deosebire de Franța, au înțeles că bisericile istorice ca și cultele noi nu pot fi exilate în sfera vieții private, fiind elemente constitutive ale națiunii și societății civile și că au nevoie de o recunoaștere publică. Relația dintre stat și culte diferă destul de mult în țările Uniunii Europene, dar, în linii mari, putem identfiica două modele: cel francez, care de la 1905 încoace separă radical statul de biserici, și celălalt, cu diferite variante, care organizează o formă de finanțare publică a cultelor.

Prin urmare nu poți veni să spui că vrei un referendum privitor la finanțarea Catedralei Mântuirii Neamului sau a oricărui alt lăcaș de cult, așa cum a făcut recent Clotilde Armand, căci e ca și cum ai spune că vrei un referendum care să blocheze aplicarea legii. Cei care cred că finanțarea publică a cultelor este un lucru rău pot iniția amendarea legii și schimbarea întregului model al relației dintre stat și biserici. Nu poți cere însă avizul cetățenilor cu privire la punerea unei norme în aplicare. Cu siguranță că în orice consiliu local se poate decide prin vot nealocarea unei sume de bani pentru un anumit lăcaș de cult, dar acest fapt nu atrage după sine suspendarea totală a finanțării publice, care este o obligație asumată de stat.

Care este reversul acestui model? Statul finanțează, dar și controlează și validează. Este inevitabil și ține, desigur, de buna credință și de gradul de civilizație al guvernelor de a aplica legea într-un mod echitabil, fără abuzuri și intruziuni nejustificate. Dar oricâte nemulțumiri s-ar putea auzi, modelul acesta a reușit peste tot acolo unde se aplică să asigure o stare generală bună și o relativă concordie între cultele religioase.

În Franța, în schimb, separarea radicală dintre stat și religie a devenit în ultimele decenii terenul unor înfruntări de-a dreptul dramatice. Islamul, cu o reprezentare tot mai numeroasă, reclamă cu mare perseverență o recunoaștere publică care pune ”laicitatea” în dificultate (vălul islamic, mâncarea halal la cantinele școlare, orarul rugăciunilor etc).

Dar un alt aspect delicat este că moscheile franceze sunt finanțate din străinătate, că imamii sunt formați în marea lor majoritate în școli coranice din Algeria, Maroc sau Turcia, ceea ce împiedică statul francez să exercite cel mai mic control asupra activităților religioase, care pot fi deturnate, așa cum am văzut, în scopuri teroriste. Doar cel mult o treime dintre imamii din Franța au cetățenie franceză, cei mai mulți fiind detașati și plătiți de țările lor de origine, iar de cele mai multe ori ei nu știu bine franțuzește și nici nu cunosc societatea în care sunt trimiși să predice ( v. Le Monde, 3 august 2016).

În urma imigrației islamice masive, laicismul francez s-a întors împotriva Franței. Premierul Manuel Valls anunța că dorește să încheie un pact cu islamul din Franța, dar acest lucru nu este realizabil dacă statul francez nu își va asuma crearea și finanțarea școlilor coranice. Sau, cu alte cuvinte, dacă Franța nu va accepta să repună în discuție modelul separării totale a statului de religie. Dacă autoritățile religioase nu se simt în niciun fel legate de statul francez, cine va putea garanta respectarea ”pactului”? Biserica Catolică se vede pe sine ca fiind Franța însăși în ceea ce are ea definitoriu ca istorie, dar Islamul nu are decât revendicări și niciun motiv serios de solidaritate reală.

În România, cultul musulman e finanțat din bani publici ca oricare alt cult religios, deoarece exista aici de secole când s-a constituit statul național românesc și cele mai mari geamii au fost construite de regele Carol I. Asta explică desigur lipsa asperităților și ambianța confesională atât de pașnică prin comparație cu societățile occidentale. Dar, indiferent de motive, sistemul românesc funcționează și, atunci, de ce ar trebui el denunțat și înlocuit cu un model, ca cel francez, care și-a demonstrat lipsa de eficiență?