1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Sentimentul uzbekistanez al fiinţei

România — ţară de refugiu?! Sub presiunea hemoragiei cvasi-continue de români, uităm că, anual, sute şi chiar mii de străini încearcă să se stabilească la noi. Şi încă nu de azi, de ieri.

Harta Uzbekistanului

Harta Uzbekistanului

Dacă lăsăm deoparte câteva episoade istorice, precum refugiul polonezilor, cu guvern şi tezaur cu tot, din faţa invaziei hitleriste, observăm că încă din anii ’60 au început să se îndrepte spre România fel de fel de personaje. Nu mă gândesc doar la teroriştii ţinuţi în braţe de Ceauşescu — de la Carlos Şacalul la Yasser Arafat —, ci şi la exilaţi politici. De pildă, valurile de greci comunişti fugiţi de teama „regimului coloneilor” sau sud-americanii înspăimântaţi de regimurile de dreapta din ţările lor.

După 1990, migraţia spre România a avut — oricât ni s-ar părea de incredibil — un aspect economic. Chinezii şi arabii, în primul rând, dar şi mulţi africani s-au stabilit în România în speranţa de a se căpătui — unii — ori, pur şi simplu, pentru a rămâne în viaţă, mânaţi de mizeria indescriptibilă din ţările lor. Din când în când, cu o discreţie suspectă la nişte oameni atât de curioşi precum românii, aflăm de la televiziuni de mizeria în care mulţi din aceşti refugiaţi sunt obligaţi să locuiască. Ajutoarele aşa-zis umanitare sunt bătaie de joc, blocurile alocate acestor dezmoşteniţi ai soartei par a fi scăpate dintr-un război crunt. Dar, una peste alta, oamenii supravieţuiesc, visează, se înmulţesc.

Cel mai recent episod al emigrării spre România îi are în centru pe cei aproape patru sute cincizeci de uzbeci aflaţi la Centrul pentru Refugiaţi din Timişoara. Înfiinţat în 2004 cu fonduri europene, Centrul de la Timişoara a avut până în clipa de faţă cel mult şapte refugiaţi! Dintr-o dată, numărul lor a crescut exponenţial. Centrul se află la marginea Timişoarei şi, conform regulilor internaţionale, refugiaţii nu au dreptul să părăsească zona. Ei se află, de altfel, în tranzit, spre ţări care se pare că le-au acordat dreptul de azil, între care Olanda, Canada şi Statele Unite.

Patru-cinci sute de oameni, comparaţi cu populaţia de aproape o jumătate de milion a Timişoarei, nu înseamnă o cifră care să ridice probleme de gestionare a situaţiei. Am adus în discuţie subiectul pentru că el marchează o modificare în statutul României pe plan internaţional. Până în urmă cu cincisprezece ani, astfel de situaţii puteau fi întâlnite în Austria sau în Iugoslavia, percepute ca „ultimele graniţe” ale lumii civilizate. Din motivele binecunoscute, patria lui Tito a pierdut acest titlu şi, după cum merg lucrurile, nu-l va recuceri multă vreme de aici înainte. Prin urmare, România devine, de facto, ultima ţară europeană, un fel de cetate întărită spre veşnic misteriosul şi primejdiosul Orient.

Nefericirea familiilor de uzbeci împinse de războiul civil spre emigrare — mai întâi, în Kârgâzstan, apoi în România — arată câtă violenţă şi câtă instabilitate există la doar câteva ore de zbor cu avionul de Europa. Fragilitatea sutelor de uzbeci ajunşi la Timişoara vorbeşte, de fapt, despre fragilitatea noastră, despre precaritatea şi nebunia lumii în care trăim. Fiecare dintre aceste victime ale demenţei politico-religioase din care se alimentează ura de sine a lumii de azi.

  • Data 01.08.2005
  • Autoare/Autor Mircea Mihăieş
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B32x
  • Data 01.08.2005
  • Autoare/Autor Mircea Mihăieş
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B32x