1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Semnificaţia constituţională a invalidării referendumului

Drama politică a ultimelor săptămâni reprezintă şi un bun prilej de reflecţie despre referendum ca mijloc de exprimare politică.

Traian Băsescu

Traian Băsescu

Invalidarea ultimului referendum indică, cu siguranţă, o mare neîncredere în expresia voinţei populare şi o tentativă oblică de limitare a ei, prin condiţionări procedurale. De fapt, simplificând faptele, am asistat la o decizie a Curţii Constituţionale a cărei esenţă este refuzul plebiscitului ca mod legitim de exprimare politică. Împrejurările în care s-a desfăşurat această consultare populară, cu limită de participare şi cu o mare nesiguranţă cu privire la numărul real al alegătorilor, au dus, în cele din urmă, la invalidarea unui rezultat clar şi convingător.

Acest lucru poate fi, la rigoare, acceptat în cadrul unei gândiri politice coerente, aşa cum se manifestă ea într-o ţară ca Germania. După experienţa nazismului, care a presupus ample mobilizări populare, partidele democratice postbelice au căutat să preîntâmpine exprimarea directă a voinţei poporului, evitând, în toate situaţiile, referendumul. Atunci când francezii, olandezii sau, cu altă ocazie, irlandezii respingeau anumite reforme europene, germanii s-au mulţumit să le aprobe în Parlament. Ideea de accepta o largă consultare populară pe diferite subiecte, mai ales europene, este tot mai des invocată în mediile politice germane, dar reticenţa faţă de expresia democraţiei directe este bine înrădăcinată.

În România aplicarea acestui mod de gândire ar fi însă neadecvată. Aici expresia democraţiei directe este consacrată de Constituţie şi, în plus, alegerea directă a preşedintelui de republică reprezintă o aproximare a acestui mod de expresie politică. Alegerea directă a preşedintelui şi înzestrarea lui cu puteri executive considerabile presupune o mare încredere în voinţa poporului.

Preşedintele exprimă voinţa majorităţilor populare şi poate deveni, fireşte, şi instrumentul exceselor sale.

Alexis de Tocqueville arăta, bunăoară, că posibilitatea care se oferă preşedintelui de a fi reales ar reprezenta o slăbiciune a sistemului politic american căci ar risca să-l transforme pe preşedinte dintr-un lider independent într-un sclav al voinţei majoritare. Se vede aşadar încă de la Tocqueville reticenţa faţă de voinţa majorităţilor care a tins, de asemenea, în diferite locuri, să limiteze referendumul ca formă de exprimare politică. Dar câtă vreme un sistem politic consacră alegerea directă a unui preşedinte de republică, ar trebui să acceptăm că, în cadrele sale, încrederea în voinţa poporului copleşeşte temerile. Or, această predominanţă ar trebui să se regăsească uniform în toate situaţiile.

Curtea Constituţională din România a impus însă la referendumul de demitere condiţii care nu se potrivesc deloc cu spiritul Constituţiei actuale, fiind mult mai aproape de neîncrederea în expresia voinţelor populare pe care o manifestă germanii. Teoretic un prag de validare ar stimula participarea, dar practic, aşa cum am văzut, a descurajat-o şi a inspirat un discurs de delegitimare. PDL şi preşedintele Băsescu au cerut simpatizanţilor să nu participe la referendum, iar ulterior parchetele prin verificările lor au insinuat (fie şi fără intenţie) că participarea la vot ar echivala cu un act infracţional. Am trăit, aşadar, într-o ambianţă în care ideea votului popular şi a majorităţilor largi a fost puternic culpabilizată.

Dacă într-un sistem politic care manifestă o reticenţă istorică faţă de majorităţile populare o asemenea atitudine ar avea sens, în cadrul sistemului politic românesc este o aberaţie. De aceea este ciudat să auzim din gura unor politologi ca deputatul european Cristian Preda că decizia de invalidare a referendumului a salvgardat sistemul constituţional actual. De fapt pare să fie exact invers: prin neîncrederea, implicită, pe care a manifestat-o faţă de plebiscit, decizia Curţii ridică mari întrebări privind coerenţa interpretării pe care o dă Constituţiei.

Din nefericire, se pare că nu asistăm în România la o reformulare a gândirii constituţionale, fie ea şi ezitantă şi încărcată de contradicţii, ci la un act pur oportunist. Aceiaşi oameni care au exaltat referendumul referitor la structura parlamentului (unicameralism şi cel mult 300 de parlamentari), ”sanctificând” voinţa poporului, au formulat de data aceasta cele mai mari temeri şi ”îngrijorări” faţă de excesele voinţei populare. Conceptele au fost manipulate pur şi simplu după cum a dictat interesul de moment.

Totuşi problema ar trebui pusă de aici înainte cu toată seriozitatea: ar trebui, aşa cum sugerează azi partizanii preşedintelui Băsescu, (fără să înţeleagă bine ce spun) ca democraţia să fie limitată în beneficiul unor iniţiaţi sau, dimpotrivă, s-ar cuveni ca poporul să dobândească mai multe mijloace de exprimare politică?