Semnale clare sau neadecvate faţă de Iran?

ranul ar trebui să reacţioneze. Decizia ar putea fi văzut însă şi ca un puternic semnal al unei politici neadecvate.

Vremurile se schimbă. Înaintea războiului din Irak, întreaga lume discuta despre posibilele „dovezi” ale Washington-ului împotriva Irakului, care ar fi legitimat intervenţia militară. Germania şi Franţa au respins atunci presupunerile americanilor şi s-au opus categoric războiului. Astăzi, trei ani mai târziu şi pe deplin constienţi de faptul că „dovezile” americane nu au existat şi că opinia publică a fost cu bună ştiinţă indusă în eroare, francezii şi germani s-au aliat foştilor falsificatori. Şi ei se plasează în prima linie a frontului, atunci când se pune problema aplicării de sancţiuni faţă de un alt stat.

De data aceasta este vorba despre Iran. Un stat, care, spre deosebire de fostul guvern al lui Saddam, spre deosebire de India, Pakistan şi Israel, semnatari ai Tratatului de neproliferare a armelor nucleare, a acceptat un protocol suplimentar, care permite controale spontane din partea Organizaţiei Internaţionale pentru Energei Atomică.

Acest Iran va fi acum chemat în faţa Consiliului Permanent de Securitate al Naţiunilor Unite. Cel mai devreme în luna martie, pentru că acum dovezile împotriva Teheranului nu sunt suficiente. Acum însă, organizaţia de la Viena anunţă că va prezenta un protocol Consiliului Permanent de Securitate. Un document în care va explica – ad literam că „oraganizaţia nu a putut constata că în Iran nu există materiale nucleare ascunse sau activităţi în acest sens”.

Mai departe se vorbeşte despre lipsa încrederii şi despre necesitatea ca Iranul să întreprindă ceva. Altfel spus: Iranul ar trebui să suspende toate activităţile secrete, care ar indica experimente de îmbogăţire a uraniului. Chiar dacă, în calitate de semnatar al Tratatului de neproliferare a armelor nucleare, Teheranul are dreptul la activităţi în domeniu. Acum nu mai este nevoie nici măcar de falsificarea „dovezilor”. Este de ajuns ca unui stat să i se aplice votul de neîncredere. Nici măcar George W.Bush nu ar fi ajuns la o asemena tactică.

Ca profesor în domeniul diplomaţiei, Europa nu poate fi recomandată, pentru că, înainte de toate, ea s-a dovedit a fi un partener de neîncredere. În al doilea rând, Europa ştie că apelul adresat Consiliului Permanent de Securitate nu aduce nimic, cu excepţia afectării propriei imagini, atât timp când nu există disponibilitatea de a impune posibile sancţiuni chiar şi cu violenţă. Violenţa nu face parte din regsitrul de acţiune european. Cu o singură excepţie: Franţa lui Jaques Chirac.

În al treilea rând, prin schimbarea tacticii, Europa ar fi putut construi drumul spre transpartenţa pe marginea programului atomic iranian. Cine ar putea lua acum în nume de rău atitudinea Teheranului, de a se încăpăţâna în menţinerea propriei poziţii? Mai există prea puţină speranţă, poate dinspre Moscova: ruşii îşi menţin oferta de compromis, pe baza căreia Iranul şi-ar putea desfăşura activităţile de îmbogăţire a uraniului în Rusia. Moscova a acceptat rezoluţia de sâmbătă, dar crede că aceasta este şi şansa sa de a fi considerată din nou o putere mondială. Aşa să fie: poate ruşii vor izbuti ceea ce europenilor nu le-a reuşit.