Semnale şi impulsuri importante

Vremurile s-au schimbat, dar evenimentele par să se repete. În noiembrie 1917, Ministrul de Externe al Maiestăţii Sale, Lordul Balfour, asigura mişcarea zionistă de sprijinul său, pentru crearea unei patrii israelite pe teritoriul Palestinei. În martie 2005, premierul Majestăţii Sale, Tony Blair, încearcă să obţină la Londra tot sprijinul internaţional pentru crearea unui stat arabo-palestinian. Demonstranţii adunaţi în faţa centrului de conferinţe londonez au păreri împărţite: Unii condamnă amestecul occidental care constrânge Palestina la încheierea păcii cu Israelul, alţii văd în iniţiativa premierului britanic un act al dreptăţii demult întârziate. Şi anume repararea greşelilor din trecut, de care Marea Britanie s-a făcut vinovată în timpul mandatului său de guvernare a Palestinei încredinţat în 1920 de Societatea Naţiunilor.

Să fie oare responsabilitatea faţă de trecut, care l-a îndemnat pe Tony Blair la organizarea ”Conferinţei pentru sprijinirea administraţiei palestiniene?”. Sau este vorba mai degrabă de apropiatele alegeri parlamentare, înaintea cărora orice iniţiativă în lupta pentru pace şi stabilitate în plan internaţional este bine-venită, ajutând la sporirea prestigiului şi în propria ţară? Căci altminteri este greu de presupus că doar opt ore de discuţii pot fi de ajuns pentru redemararea procesului de pace în Orientul Mijlociu.

O reuniune de o zi nu poate avea un efect substanţial, cu siguranţă. De aceea ea trebuie privită ca un impuls important, căci au participat, totuşi, 23 de state, dintre care nu numai membrii aşa-numitului cvartet al Orientului Apropiat format din UNO, SUA, UE şi Rusia, ci şi diferite state arabe şi organizaţii internaţionale, care şi-au exprimat clar şi fără echivoc intenţia de a-l sprijini pe Mahmoud Abbas, de a scoate Orientul Mijlociu din starea de criză.

Abbas are, într-adevăr, nevoie, de tot sprijinul din lume, iar misiunea sa nu este uşoară. La Londra au fost exprimate cele mai bune intenţii, dar acestea trebuie să fie urmate de măsuri concrete. Cu toţii au căzut de acord asupra ţelului comun: instaurarea păcii în Orientul Mijlociu, şi anume între două state suverane: Israelul ŞI Palestina, convieţuind paşnic pe teritoriul – în tradiţia istorică şi geografică – palestinian. Un principiu simplu, care a fost recomandat de către ONU în 1947, odată cu hotărârea împărţirii teritoriului palestinian în două, hotărâre care s-a lovit însă de rezistenţa populaţiei arabe, atunci ca şi acum, în rândul demonstranţilor din faţa centrului de conferinţe londonez.

Cele şase decenii care au trecut de atunci, au demonstrat că aceasta este singura cale de a instaura pacea în Orientul Mijlociu. Nu doar Mahmoud Abbas a realizat acest lucru, ci şi majoritatea palestinienilor care l-au votat. Iată un punct de pornire. Dar şi Israelul trebuie să-şi abandoneze rezervele şi să-şi ia inima-n dinţi pentru o nouă tentativă de reconciliere. Ambele părţi vor trebui, în cele din urmă, să-şi determine proprii cetăţeni de a renunţa definitiv la violenţă: atât atentatorii sinucigaşi palestinieni, cât şi coloniştii radicali israelieni.

Conferinţa de la Londra nu a putut hotărî, desigur, nici o măsură concretă în acest sens, dar ea a indicat calea cea bună, de la care părţile implicate direct – rămâne de sperat – să nu se mai abată...