1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Securitatea este pe mai departe activă

27 iulie 2009

Este titlul sub care săptămînalul DIE ZEIT publică un text al Hertei Müller, bine cunoscuta scriitoare germană originară din România.

https://p.dw.com/p/IwUx
scriitoarea Herta MüllerImagine: dpa

Cine se mai îndoieşte că la douăzeci de ani de la uciderea dictatorului Ceauşescu, securitatea este pe mai departe activă, că dosarele sunt manipulate, că urmăririle şi defăimările continuă, este bine sfătuit să citească cu luare aminte cutremurătoarea mărturie depusă de scriitoarea Herta Müller în paginile săptămînalului german DIE ZEIT.

Este pentru întîia oară că Herta Müller, laureată a numeroase premii internaţionale, relatează în paginile presei aproape pas cu pas - şi ca de obicei în publicistica pre care o semnează, foarte „la rece” - calvarul prin care i-a fost dat să treacă, pus la cale de securitate.

Textul apărut acum în hebdomadarul DIE ZEIT, scris de autoare după ce şi-a putut în sfîrşit consulta „dosarul de urmărire informativă” purtînd numărul 4615, sub numele conspirativ Cristina”, însumînd nu mai puţin de 914 pagini, este el însuşi un „dosar penal” al represiunii comuniste.

„În dosarul meu sunt două persoane diferite”, afirmă Herta Müller în finalul amplei relatări, care începe prin consemnarea unei impresii create de fiecare nouă călătorie în România şi anume, aceea a unei reîntoarceri în trecut, într-un alt timp în care „din propria ei viaţă” nu mai ştia „ce se datora hazardului şi ce era înscenat” .

Dosarul întocmit de securitate devine un fel de „ghid” în această călătorie „à rebours”, nu numai lectura lui oferindu-i scriitoarei certitudinea continuităţii perverse şi perfide a activităţii securităţii. Şi aceasta, în pofida rebotezării, după 1990, a odioasei instituţii în SRI: Înregimentarea a 40% din vechiul ei personal sub noua flamură, strigătoarea la cer nedreptate a răsplătirii celor 60% de securişti lăsaţi la vatră cu pensii de trei ori mai mari decît cele ale muritorilor de rînd, atestă în felul lor „continuitatea”…

Pînă şi descinderea Hertei Müller la Bucureşti nu mai demult decît anul trecut, la invitaţia Colegiului Noua Europă, pare a alerta noile organe: un supraveghetor musculos înfipt în holul hotelului în care scriitoarea oferea un interviu, va încerca să smulgă aparatul de fotografiat din mîna gazetarului, pretextînd că „fotografiatul este interzis”. Schimbarea hotelului nu schimbă neapărat situaţia dar se soldează cu o activitate ceva mai „profesionistă”, a se citi mai discretă a urmăritorilor.

g Securitate-Bestände in Bukarest
Imagine: dpa/picture-alliance

„Cine îşi cere dosarul, le calcă pe nervi pînă şi prietenilor”, mărturiseşte Herta Müller, regretînd că soarta dosarelor securităţii i-a preocupat pe intelectualii români la fel de puţin ca existenţele călcate în picioare ale celor din jur sau noile „aranjamente” ale foştilor ştabi şi securişti. Dosarul ei este dintr-o dată „descoperit” pe cînd un grup de cercetători se apleacă la CNSAS asupra scriitorilor germani cunoscuţi sub numele „Aktionsgruppe Banat”.

Redactarea infamului dosar ar fi început în martie 1983, dar cele 914 pagini conţin şi informaţii datînd de mai demult, nu însă şi procesul verbal al tuturor ororilor la care agenţii securităţii au supus-o pe Herta Müller în urma refuzului ei de a colabora, culminînd cu o supremă perfidie, „mai cumplită decît orice ameninţare”: aceea de a o defăima, răspîndind zvonul că ea ar fi agentă a securităţii.

Dar culmea, nici o anchetă, nici un interogatoriu, nici brutalizările, umilinţele la care a fost supusă de agenţii securităţii, nici metodele de teroare psihică nu sunt consemnate în dosar.

Lacunele, surprinzătoare pentru acribia cu care slujbaşii aparatului de represiune îşi făceau datoria, vorbesc însă de la sine: securitatea a şters, după 1990, dovezile incriminante.

Sub imaginea dosarului, reprodusă în paginile săptămînalului german, „ştergerea urmelor” este menţionată.

Există un episod relatat de Herta Müller în cuprinsul eseului ei care trimite cititorii cu gîndul la romanul” Încă de pe-atunci vulpea era vînătorul”, publicat în traducere în România în 1995. Locuinţa scriitoarei era pusă sub urmărire, microfoanele secrete erau instalate. Pe podea, se afla blana unei vulpi căreia, în absenţa locatarei, agenţii pătrunşi în locuinţă, îi tăiau cînd o labă, cînd coada, cînd capul…Semnalele date astfel erau cît se poate de clare!

Succesele literare în străinătate au făcut-o şi mai suspectă pe Herta Müller în ochii autorităţilor regimului comunist. I se permite scriitoarei să călătorească în Germania, într-o perioadă în care călătoriile în străinătate erau rezervate de regulă doar unui grup de privilegiaţi ai regimului. Acest „favor” putea trece lesne în ochii celor creduli, orbi, miopi sau răuvoitori, drept un indiciu al colaborării ei cu securitatea. Mai mult decît atît, sinistra instituţie lansează şi zvonul că scriitoarea ar fi o agentă dublă.

Buchcover: Müller - Der König verneigt sich und tötet
Coperta ediţiei germane, originale, a volumului "Regele se înclină şi ucide" de Herta Müller, tradus între timp şi în română

Diabolicul sistem otrăveşte pînă şi relaţiile de prietenie. Ajunsă la Berlin, Herta Müller primeşte vizita unei vechi prietene, care-i mărturiseşte că lucrează „acum” pentru securitate. Scriitoarea tranşează situaţia, deşi descîlcirea ghemului de iubire şi trădare o preocupă, întristînd-o. Cînd ajunge să-şi vadă dosarul, Herta Müller constată că fosta sa prietenă relatase tot!

Nu mai puţin amară va fi însă o altă revelaţie: ”Cel mai de nădejde partener” al securităţii în continuarea campaniei de defăimare a scriitoarei în Germania va fi Asociaţia Şvabilor Bănăţeni. Unii dintre membri ei au denigrat deja la apariţie cărţile Hertei Müller, pe cînd ea se afla încă în România. Consultarea dosarului face măştile să cadă, ce-i drept, cam tîrziu. Fiindcă delatorii au fost, iar unii dintre ei mai sunt încă, bine instalaţi în funcţii publice, aici în Germania, de unde nu au contenit să împroaşte cu noroi reputaţia scriitoarei.

Dacă lucrurile stau încă într-atît de strîmb, este şi fiindcă autorităţile federale au preferat să ignore sau să rămînă indiferente la păcatele, de facto imprescriptibile, ale unor foşti slujbaşi ai aparatului comunist de represiune.

Încă în 2004, Herta Müller, aflată deja din 1987 în Germania, era terorizată de apeluri telefonice nocturne şi ameninţări. Într-unul din eseurile ei, purtînd elcoventul titlu „În capcană”, Herta Müller avansa, dacă bine-mi amintesc, o idee cu totul remarcabilă: simpla relatare a unor experienţe limită la care sisteme totalitare îşi supun victimele, se metamorfozează în literatură prin intensitatea faptului trăit şi tensiunea povestirii lui.

Cutremurătoarea mărturie a Hertei Müller publicată în săptămînalul DIE ZEIT se încheie astfel: „În dosarul meu există două persoane diferite. Una se numeşte „Cristina”, este duşman al statului, este combătută. Pentru a o compromite pe această Cristina, în atelierul de falsuri al departamentului D (dezinformare) a fost fabricată o fantoşă din toate ingredientele care-mi pot face cel mai mult rău: o comunistă credincioasă sistemului, o agentă lipsită de scrupule. Oriunde mă duceam, eram condamnată să trăiesc cu această fantoşă. Ea nu era doar pusă pe urmele mele, ci mi-o lua chiar înainte. Şi cu toate că de la bun început am scris numai împotriva dictaturii, fantoşa îşi urmează pînă azi propriul ei drum. Ea a devenit de sine stătătoare. Deşi de 20 de ani dictatura ţine de domeniul trecutului, fantoşa mai rătăceşte primprejur. Oare pentru cîtă vreme încă?"

Autor: Rodica Binder
Redactor: Robert Schwartz