1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Secretul necesar

Există în politică acorduri care ar trebui să rămână secrete nu pentru că ar conţine o conspiraţie, ci pentru că linia unui compromis necesar trebuie să fie protejată, uneori, de interpretările radicale.

În politica românească secretele nu mai pot fi păstrate. S-ar zice că e o victorie a transparenţei înţeleasă ca virtute a vieţii publice, dar nu e întotdeauna aşa. De pildă, între pactul de coabitare semnat de premierul Victor Ponta şi preşedintele Traian Băsescu şi acordul preelectoral USL-UDMR există câteva deosebiri esenţiale.

Pactul de coabitare din preşedinte şi primul ministru a fost deconspirat a doua zi şi publicat după aproximativ o săptămână, probabil pentru că prea multă lume avea interesul să fie cunoscut. Giranţii occidentali nu aveau nici un motiv să păstreze secretul, căci pentru ei efectul asupra opiniei publice era cel puţin la fel de important ca aplicarea prevederilor din acord. Preşedintele, deşi nu el a fost la originea deconspirării după cum a precizat primul ministru, recâştiga printr-un asemenea act o minimă autoritate publică, iar adversarii pactului, se pare destul de numeroşi în rândurile militanţilor şi simpatizanţilor USL, aveau interesul să-l dea publicităţii tocmai ca să-l poată denunţa mai uşor, prin interpretare excesivă şi relativizare.

Acordul preelectoral încheiat cu UDMR a avut o natură diferită, dar în cele din urmă a fost şi el dezvăluit şi publicat în cursul zilei de joi. Putem constata că, de data aceasta, niciuna din părţile semnatare nu avea interesul deconspirării sale. Atât unii cât şi alţii ar fi riscat să devină nepopulari, căci, oricât de îndrăzneţ sau de prudent ar părea (după caz), el este atacabil de pe poziţiile intransigenţilor ireductibili. Ca să înţelegem natura acestui document moderat şi realist este suficient să vedem cum s-a ajuns la denunţarea lui. Liderul PC, Dan Voiculescu, care nu participase la semnarea documentului preelectoral, deşi făcea parte din alianţă, a cerut UDMR să recunoască solemn caracterul naţional al statului, aşa cum este el înscris în Constituţie, ceea ce maghiari nu era dispuşi să facă.

Dar o asemenea solicitare, cu maximă putere simbolică, nu fusese inclusă în acord nici într-un sens nici în celălalt. Absenţa explicită a unei asemenea referiri la Art 1 arată că maghiarii cedaseră la rândul lor şi că acordul exprima un compromis rezonabil. Prin dezvăluirea acordului nu doar liderii USL ar fi avut de pierdut, dar şi cei ai  UDMR, care acum după publicarea textului insistă compensatoriu asupra art 1 din Constituţie: “România nu este stat naţional, ci în cel mai bun caz aceasta este dorinţa supremă a unor politicieni români”, a spus recent Kelemen Hunor într-un interviu acordat presei din Ungaria.

În opinia calmă a unor lideri UDMR, pe deplin avizaţi asupra aspectelor politice şi constituţionale aflate în dispută, realitatea de fapt este mai avansată decât cea de drept. Cel puţin după modificarea Constituţiei din 2003, pentru care UDMR a purtat şefului guvernului de atunci, Adrian Năstase, o vie recunoştinţă, maghiarii dobândeau drepturi care excedau litera strictă a ceea ce poate fi numit ”stat naţional”.  Art 1 ar conţine aşadar o etichetă cu o acoperire parţială, care şi-a conservat totuşi o mare putere simbolică. Politicienii români ar putea la rigoare să facă anumite concesii de detaliu, dar să nu li se ceară renunţarea la art 1, iar maghiarii la rândul lor ar accepta acest compromis, dacă obţin drepturi reale. E adevărat că Art 1 blochează solicitările maximale, dar compromisul este, în cele din urmă singura cale de urmat într-o materie atât de complicată şi explozivă. 

Prin urmare, e limpede că, prin condiţiile formulate, Dan Voiculescu căuta nod în papură. El îşi propusese cu tot dinadinsul denunţarea unui acord la care, de altfel, nici nu participase.

Se mai poate vedea însă că adevărata vocaţie a acestui acord l-ar fi obligat să rămână secret. Nu pentru că ar fi conţinut o conspiraţie, ci pentru că avea la temeiul său un compromis, unul pe care radicalii din ambele tabere s-ar fi grăbit să-l demonizeze şi să-l prezinte sub chipul infam al trădării.