Secretul dezvăluit pe jumătate

Dezvăluirea aceasta, inevitabilă în context, arată că SRI îl urmărea pe Sorin Ovidiu Vântu pentru acţiuni antistatale, fără ca motivul concret să fie precizat. Tribunalul a indicat că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizat de SRI în 24 noiembrie 2009 cu informaţii obţinute pe baza unor mandate de interceptare anterioare. De când datează însă urmărirea lui Vântu nu a fost dezvăluit.

Pe diferite canale, serviciile secrete sau cercurile politice interesate au răspândit „informaţia“ că Sorin Ovidiu Vântu „lucrează pentru ruşi“, ceea ce ar fi suficient ca să arunce asupra afaceristului un oprobriu mai mare decât frauda de la FNI. Totuşi aceste aşa numite „informaţii confidenţiale“ nu sunt destinate direct publicităţii, ele având doar rolul de a consolida încrederea jurnalistului că se află pe drumul cel bun şi de a evita să critice legalitatea sau mai curând legitimitatea mandatelor de urmărire operativă.

În orice caz ne aflăm într-o situaţie tipică de secret dezvăluit pe jumătate sau de pseudo-secret. Intenţia de a lăsa să se scurgă informaţii sensibile a fost evidentă. Difuzarea promptă şi in extenso, seara târziu într-un moment de maximă audienţă televizată, a discuţiilor purtate de Vântu cu Nicolae Popa este neobişnuită în practica judiciară şi trădează dorinţa de a obţine acordul larg al opiniei publice.

De fapt dincolo de secretele propriu-zise, la care nu avem acces, cazul de faţă arată cât de importantă a devenit opinia publică în exercitarea actului de putere. „Puterea“ nu se mai poate bizui pe aparatul represiv ca în regimurile de forţă şi recurge la diferite tipuri de persuasiune. Nu este clar însă întotdeauna dacă intenţiile „puterii“sunt bune sau rele şi de aceea tipul acesta de acţiune rămâne mereu echivoc. „Persuasiunea“ însăşi poate fi calificată după împrejurări ca transparenţă sau ca cinică manipulare mediatică.

Nici dezvăluirile extraordinare realizate recent de Wikileaks în privinţa războiului din Afganistan nu au reuşit până la urmă să dezambiguizeze total actul puterii, deoarece crimele de război apar în înregistrările difuzate ca simple accidente. E adevărat, s-ar spune, aceste accidente au fost favorizate de „orientarea criminală“ a militarilor implicaţi, dar se poate obiecta că, în esenţă, orice militar angajat în război sfârşeşte prin a avea o asemenea orientare.

Mutatis mutandis, intenţiile „puterii“ de la Bucureşti rămân şi ele într-o deplină ambiguitate. Iar dacă e ceva care trezeşte pe mai departe îngrijorare este că în România se vorbeşte prea puţin despre puterile (separate) ale statului, ci despre „putere“ într-un mod indistinct, ceea ce nu poate fi doar o greşeală de limbaj.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti

Redactor: Robert Schwartz