Secretul bine păzit al politicii româneşti

Grecia oferă pentru situaţia românească un teren de studiu inestimabil. Să observăm, de exemplu, că, dacă alegerile greceşti s-ar fi desfăşurat după un sistem electoral majoritar, dispersia voturilor ar fi fost mai mică, iar partidul conservator Noua Democraţie ar fi obţinut, probabil, majoritatea necesară pentru a forma guvernul. Ar fi fost însă posibil, de asemenea, ca primele două clasate, Noua Democraţie şi Syriza (stânga radicală), să domine ele singure scena politică, fără să aibă majoritatea, dar făcând imposibilă, la fel ca şi astăzi, orice coaliţie.

Căci dacă Noua Democraţia ar fi găsit o cale de comunicare cu Pasok (socialiştii proeuropeni), o coaliţie cu adepţii lui Alexis Tsipras (Syriza) ar fi de neimaginat. De fapt nici dispersia extraordinar de mare care a rezultat în urma votului din 6 mai şi care a dus în Parlament şapte grupuri politice, dintre care cel mai mare a primit doar 18,8% din voturi, nu ar fi făcut de la sine imposibilă o majoritate guvernamentală. Problema Greciei este că partidele aflate cel mai la stânga şi partidele aflate cel mai la dreapta sunt toate suveraniste şi nu admit programul european de reforme.

De fapt, adevăratul clivaj politic nu a mai fost între stânga clasică şi dreapta clasică, ci între suveraniştii de toate nuanţele şi europeniştii rămaşi în minoritate. E adevărat că nici cei care resping categoric reformele impuse de UE (ca partidul condus de Alexis Tsipras) nu se pronunţă pentru ieşirea din zona euro, ceea ce face situaţia greu de înţeles.

Lecţia Greciei

Chiar dacă din cunoaşterea sistemului electoral nu se pot trage întotdeauna concluzii certe cu privire la configuraţia parlamentului şi mai ales la orientarea viitoarei guvernări, totuşi exemplul grecesc este grăitor pentru marile riscuri ale proporţionalităţii. Situaţia Greciei ar trebui să fie un subiect privilegiat de discuţie pentru cei care astăzi în România se exprimă în privinţa reformei propuse de USL.

Argumentul invocat cel mai frecvent este că sistemul majoritar este nedemocratic, căci ar lăsa fără reprezentare mulţi oameni cu idei politice diferite. Într-adevăr, alegerile din 6 mai din Grecia ne oferă o imagine clară a ceea ce se poate întâmpla dacă se optează pentru o fidelă reprezentativitate. Întrebarea este următoarea: sunt comuniştii (KKE) sau extrema dreaptă a lui Nicolaos Michaloliakos (Chrysi Avghi) grupări a căror reprezentare este indispensabilă pentru a asigura legitimitatea unui sistem politic?

Se vede cu uşurinţă că susţinătorii pătimaşi ai sistemului proporţional (sistemul majoritar este „o porcărie”, au susţinut ei) se află într-o contradicţie greu de depăşit. Ei ar trebui să recunoască faptul că sistemele de vot nu sunt absolut rele sau absolut bune şi că circumstanţele sunt decisive.

Efectele camuflate ale sistemelor electorale

O indicaţie despre sensul către care se îndreaptă proporţionaliatea în ţările Europei grav afectate de criză ne oferă şi Spania. Mişcarea populară din 15 mai 2011 (aşa numita „mişcare a Indignaţilor”) a cerut cu prioritate reforma sistemului electoral, care, deşi este teoretic proporţional, funcţionează în practică mai mult ca un sistem majoritar. De altfel, se ştie că socialiştii şi conservatorii au alternat la putere în ultima vreme şi au avut mereu majorităţi stabile.

Unde se află însă secretul sistemului electoral spaniol? Specialiştii au arătat că numărul relativ redus de locuri în camera inferioară (350 faţă de 332 în România) combinat cu numărul mare de circumscripţii (52) distorsionează în final proporţionalitatea şi conduce către o distribuţie a mandatelor mai apropiată de modelul britanic sau francez. Partide ca Stânga Unită sau Uniune Progres şi Democraţie şi altele sunt mereu excluse din jocul politic.

Orice mişcare socială de protest, chiar dacă nu afişează simpatii politice explicite, speră ca alte grupări mai apropiate de revendicările lor să poată prelua puterea. În Spania, „Indignaţii” au cerut aşadar, implicit şi explicit, ca nuanţele stângii să fie mai bine reprezentate, căci socialiştii lui Zapatero se raliaseră şi ei la planul general de austeritate. Pentru ca stânga care vede în capitalul bancar epicentrul imoral al crizei să dobândească forţă în Spania ar fi nevoie de o reformă a sistemului electoral.

Din nou, Grecia este o lecţie, căci multiplicarea forţelor parlamentare spaniole în plină criză, pe fondul unei ambianţe publice marcate de nervozitate, ar fi dus la o soluţie imposibil de susţinut. Imensa criză spaniolă asociată cu dispersia vocilor şi imposibilitatea formării unui guvern ar fi fost la ultimile alegeri catastrofale.

Adevărata funcţie a migraţiei politice

Dezbaterea din România nu poate ignora toate aceste lucruri, chiar dacă nu trece printr-o criză la fel de gravă. În plus, ar trebui să constate că sistemul românesc are la rândul său un secret bine păzit: proporţionalitatea s-a dovedit falimentară atât în 2004, cât şi în 2008 şi şi-a creat de aceea anumite mijloace de corecţie majoritară. E vorba pur şi simplu de ceea ce s-a numit migraţie politică.

Migraţia politică românească este un fenomen moralmente condamnabil, dar care a avut rolul primei majoritare. Grupul conservator al lui Dan Voiculescu (ales pe listele PSD) a fost „prima majoritară” acordată Alianţei DA în 2004, iar grupul desprins din PSD în 2009, condus de generalul Oprea, a fost „prima majoritară” acordată PDL în 2010. În 2012 în schimb, guvernul Ponta beneficiază la rândul său de o „primă”, prin întoarcerea dezertorilor. Fără aceste transferuri, nicio guvernare nu ar fi fost posibilă în ultimile două legislaturi.

În fine, un alt secret bine păzit de preşedintele Traian Băsescu este că reducerea numărului de parlamentari la 300 este de fapt un element de majoritarism. Cu cât sunt mai puţini parlamentari, cu atât reprezentarea este mai puţin fidelă, iar majorităţile sunt mai uşor de constituit.

De aceea, pentru România se impun câteva concluzii destul de clare: fie „prima majoritară” este oficializată, adică se oferă câştigătorului un număr de locuri din oficiu ca să poată forma singur guvernul, fie se adoptă un sistem mai simplu şi mai onest, cum este sistemul majoritar uninominal.

Politica românească a funcţionat de bine de rău şi aşa. Dar costurile sunt foarte mari, dacă ne gândim cât timp pierd jurnaliştii şi opoziţia ca să combată traseismul politic sau dimpotrivă câtă energie se consumă pentru a convinge opinia publică că „soluţia imorală” este, în realitate, „o formă de responsabilitate”.