1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Se spune că nu contează cum începi

Traian Băsescu şi-a anunţat susţinerea pentru candidatura Elenei Udrea. La finalul mandatului său el pare că reuşeşte să-i dezamăgească şi pe unii dintre cei mai fideli colaboratori.

Se spune că nu contează cum începi, ci cum sfârşeşti. Într-adevăr, sensul se străvede abia la final şi începuturile ezitante, greşite sau chiar scandaloase pot fi iertate sau resorbite în interpretarea favorabilă a întregului. Dar dacă finalul e prost, atunci prea puţin mai rămâne, căci şi lucrurile bune se alterează în lumina viciată a finalului. Aşa pare a sfârşi şi preşedintele Traian Băsescu, care s-a închis tot mai mult în cercul său de loialităţi tot mai înguste. Mulţi dintre colaboratorii săi apropiaţi l-au părăsit de-a lungul timpului şi continuă să-l părăsească.

Cristian Preda, conducătorul listei PMP la europarlamentare şi loial fără rezerve până mai ieri, nu a ezitat să ridiculeze întâlnirea dintre Traian Băsescu şi Elena Udrea, într-un mesaj semioficial pe pagina sa de facebook: ”Nu am participat la întâlnirea membrilor PMP cu preşedintele Băsescu, dar departamentul de comunicare s-a îngrijit să-mi trimită mesajele care trebuie plasate în spaţiul public. Eu, soldat credincios, copiez aici primele două fraze, respectând cu sfinţenie ortografia şi fără a face vreun comentariu: A fost o întâlnire la nivel înalt, între doi preşedinţi ai României, între actualul Preşedinte al României şi viitorul Preşedinte al României. A fost aproape un moment istoric: am văzut mai natural ca niciodată o predare de ştafetă”. Nu susţinerea în sine a Elenei Udrea ar fi însă de discutat, ci contextul mai larg în care ultimele alegeri ale preşedintelui par să exprime o îngustare de perspectivă.

Întrebarea este dacă se putea evita acest final de epocă Băsescu, în care nu înfrângerea electorală e cea mai dureroasă, ci sentimentul propriei degradări; dacă era fatal să se întâmple aşa - şi preşedintele să-i dezamăgească, în cele din urmă, pe cei mai preţioşi colaboratori şi partizani ai săi - sau dacă ar fi existat şi o cale mai bună. E greu de răspuns, dar privind retrospectiv ultimii 10 de ani de zile cu suişurile şi coborâşurile sale putem observa că ceea ce a lipsit în mod cert administraţiei Băsescu a fost o opoziţie puternică şi, totodată, una pe deplin credibilă.

A existat opoziţie, neîndoielnic, dar ea a fost, în zona ei cea mai vizibilă, confiscată de oameni lipsiţi de simţul măsurii şi în parte lipsiţi de credibilitate. Opoziţia raţională şi argumentată a fost firavă şi a fost umbrită de aplombul unor contestaţii disproporţionate. Isteria anti-Băsescu a distrus opoziţia anti-Băsescu. Preşedintele şi-a construit în bună parte puterea şi credibilitatea pe lipsa de credibilitate a oponenţilor săi cei mai vocali. Destui dintre cei care ar fi putut formula obiecţii faţă de politica preşedintelui într-o manieră convingătoare şi-au inhibat simţul critic, preferând să combată opoziţia oficială din motive de oportunitate, dar poate că nu e nimic mai înşelător decât modul în care înţeleg oamenii oportunitatea. Dacă de la primele manifestări ale spiritului său discreţionar şi părtinitor, oamenii credibili i-ar fi arătat cu fermitate preşedintelui că greşeşte, am putea bănui că s-ar fi repliat pe poziţii mai reţinute şi mai obiective. Şi au fost foarte multe episoade şi multe erori, trecute nonşalant cu vederea de partizanii săi din motive mai greu de evaluat. Mai grav a fost că unele erori evidente au fost acoperite cu teorii justificative, că partizanii săi au desfăşurat uneori o întreagă dialectică pentru a dovedi că în dosul unor fapte reprobabile s-ar camufla, de fapt, binele, că impulsivitatea şi subiectivismul nu ar fi decât un exces benign al unei personalităţi puternice, că excesul de putere este condiţia realizării binelui.

Nu putem trasa pe scurt bilanţul unui mandat care nu s-a încheiat încă şi care este mult mai complex decât reiese din cele de mai sus. Mai important decât sentimentul decepţiei pe care îl încearcă astăzi opoziţia pro-Băsescu este conţinutul politicilor sale de-a lungul ultimilor 10 ani şi care pretind, cu siguranţă, o nouă examinare critică, într-o ambianţă mai calmă şi mai puţin expusă umorilor de moment. E important întotdeauna să separăm răul de bine şi să ştim să conservăm ce e de conservat, dar şi să repudiem ce e de repudiat.

În orice caz, întrebarea de mai sus continuă să se pună: dacă preşedintele ar fi avut o opoziţie serioasă, mandatul său ar fi avut un alt sfârşit?