1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Se poate trăi fără încredere?

Conform unui sondaj de opinie realizat în octombrie de IRES, 70% din cetăţenii României nu au încredere în Curtea Constituţională.

Într-o democraţie stabilă, un organism de jurisdicţie constituţională se bucură teoretic de o mare încredere. E o condiţie psihologică şi politică fundamentală, care în România nu pare a fi îndeplinită. Potrivit IRES, în luna octombrie 2013, 41% din cei intervievaţi declară că au puţină încredere, iar 29% foarte puţină încredere. Abia 25% din participanţii la interviu susţin că au încredere în Curtea Constituţională.

Aceste rezultate nu sunt deloc surprinzătoare. În jurul Curţii Constituţionale s-au purtat multe polemici sonore începând cu 2005 şi încheind cu 2013. Reforma din justiţie, referendumurile de suspendare a preşedintelui, reforma educaţiei, imunitatea parlamentară, dosarele de securitate, raporturile dintre preşedinte şi guvern ş. a. m. d. au fost supuse unui examen de constituţionalitate. Din 2003, de când Curtea Constituţională a dobândit putere deplină, cele mai importante dosare politice au ajuns pe masa instituţiei.

Dar tot din 2005 încoace, toate deciziile majore au fost energic criticate de o parte sau de alta. Toţi politicienii au criticat deciziile Curţii Constituţionale pe care sporadic au şi promis că o vor reforma din temelie. Indiferent dacă au avut dreptate sau nu este cert că aceste critici au creat Curţii Constituţionale o imagine cât se poate de proastă. 70% neîncredere pare chiar un rezultat bun dacă ne amintim intensitatea polemicilor din trecut.

Situaţia aceasta este cunoscută de multă vreme, căci aproximativ de 2 ani încoace preşedintele şi partidele şi-au impus totuşi o conduită mai reţinută. Nu este clar dacă este efectul unor intervenţii europene sau rezultatul unor analize proprii, dar este cert că politicienii români au devenit mult mai prudenţi când vine vorba să comenteze deciziile Curţii Constituţioanale.

Cu toate acestea încrederea publică nu a crescut, ci dimpotrivă a scăzut. Discreţia nu a fost suficientă pentru a acoperi un deficit de credibilitate. S-ar putea pretinde că sondajele acestea reflectă în cea mai mare măsură opiniile neinformate ale cetăţenilor. Dar să nu pierdem din vedere că aceste opinii reproduc de fapt şi amplifică punctele de vedere ale unor persoane cât se poate de bine iniţiate. De exemplu, în timpul unei dezbateri din cadrul Forumului constituţional un fost preşedinte al CCR şi actualmente membru al Comisiei de la Veneţia a criticat în termenii cei mai aspri calitatea profesională proastă a unor judecători şi a cerut o revizuire radicală a procedurilor de selecţie. Toţi participanţii la dezbatere au fost însă de acord că instituţia a fost politizată şi că ar fi necesară o regândire a componenţei ei.

Cu toate acestea proiectul de modificare a Constituţiei nu a reţinut nicio propunere mai îndrăzneaţă. Chiar dacă procesul de revizuire ar fi continuat potrivit calendarului iniţial, nu am fi asistat cu adevărat la o reformă a Curţii Constituţionale. Majoritatea politică a părut în cele din urmă să lase lucrurile aşa cum sunt şi nici opoziţia nu a avut nimic de obiectat. E adevărat că iniţial USL sugerase o limitare a rolului CC prin revenirea la prevederile Constituţiei din 1991, dar după ce a renunţat la aceste intenţii, nu a mai avut niciun elan reformator.

Se poate trăi într-o democraţie ale cărei instituţii nu suscită deloc încredere? România arată că se poate. Dar cum vedem la tot pasul preţul nu e uşor de plătit.