1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Se poate şi mai bine

E bine că parte din clasa politică şi din lumea de afaceri românească ia calea închisorilor bătătorind drumul deschis, cândva, atât de promiţător pentru un incipient stat de drept, de Adrian Năstase şi Dan Voiculescu?

Justiţia. Aici, nelegată la ochi

Justiţia. Aici, nelegată la ochi

Sau, dimpotrivă, e rău? Nu e oare periculoasă decimarea elitei pentru viaţa economică a ţării, cum se tem unii? Sau, după cum afirmă aceiaşi, ori alţii, alarmaţi, pentru viitorul unui stat ameninţat de expansiunea rusească?

„E bine!...Iepurele a ieşit din joben şi nimeni nu-l va mai putea băga înapoi!” exclama zilele trecute, plin de optimism, Dan Cristian Turturică, în reacţie la cauza Udrea şi la înmulţirea cazurilor de actuali şi foşti demnitari puşi sub acuzare, judecaţi ori condamnaţi pe învinuiri ori pentru delicte de corupţie. Dar e justificat rozul puternic al viziunii sale?

Valul de dosare instrumentate de procurorii DNA care s-a prăvălit asupra unor actuali şi foşti dregători e, la prima vedere, cât se poate de salutar. Îl laudă fără nici un fel de rezerve, în editorialul său din România Liberă, şi Turturică, elogiind justiţia românească şi aparenta ireversibilitate a reformelor care, într-un târziu, au împuternicit-o.

Într-adevăr, cum oare să se primenească o societate otrăvită structural de corupţie printr-un sistem în profunzime ticăloşit, altfel decât scoţându-i din circulaţie pe inşii care i-au servit drept piloni? Introduse sub ex-preşedintele Băsescu şi cu largul concurs al fostului ministru, Macovei, reformele au conferit justiţiei capacitatea de a demonstra că-şi merită numele şi putinţa de a da o şansă edificării statului de drept. Semn că nu sunt sub controlul politic al celui ce i-a înzestrat iniţial cu independenţă, oferindu-le deci putere veritabilă, magistraţii nu-şi frânează elanul justiţiar nici măcar în cercul foştilor apropiaţi ai lui Băsescu. A călcat strâmb Elena Udrea? Sau poate Monica Macovei? Prezumţia de nevinovăţie e valabilă pentru oricine, până la o eventuală condamnare definitivă.

Dar e clar că justiţia română a început realmente să-i semene personificării dreptăţii, aşa cum era reprezentată în evul mediu occidental, cu o spadă în dreapta, o balanţă în stânga şi, frecvent, cu ochii legaţi, semn nu de orbire ci de incoruptibilitate. E deci normal ca inima să ne dea ghes să aplaudăm frenetic noile ei performanţe.

Dar n-ar trebui totuşi să ne lase mintea şi memoria să ne demobilizăm. Orice reforme sunt, din păcate, reversibile. Şi ele n-au pus în mişcare chiar toate rotiţele necesare. Ne avertizează şi un semnal de alarmă, potrivit căruia „DNA face treabă bună. Mai puțin când vine vorba de Ponta și de vărul Cazanciuc”, lansat recent de Cătălin Prisăcariu. Ochii minţii văd, de pildă, un Victor Ponta rămas la adăpost de justiţie în ciuda afacerii Duicu, în care un baron local, sosit la Bucureşti, tăia şi spânzura din biroul premierului sau din proximitatea lui, în politica de cadre a poliţiei române.

Acelaşi prim-ministru s-a văzut până acum scăpat de urmărire penală, în ciuda unui plagiat prin intermediul căruia a obţinut foloase necuvenite. Şi nefăcutele sale nu s-au oprit aici. După ce s-a văzut prins cu mâţa în sac, premierul plagiator a binevoit , de la înălţimea funcţiei sale, nu să demisioneze, cum ar fi fost normal şi civilizat, ci să manipuleze şi să desfiinţeze instituţii întregi spre a-şi acoperi culpa.

În mod incomprehensibil pentru un stat de drept solid, acelaşi premier s-a menţinut la cârma ţării a cărei constituţie a călcat-o în repetate rânduri în picioare, în litera şi în spiritul ei, fie personal, fie prin subalternii şi interpuşii săi. A făcut-o fără jenă atât în vara anului 2012, cât şi prin tentativa majorităţii sale, din marţea neagră, de conferi o superimunitate parlamentarilor, precum şi în toamna anului trecut, când, din culpa cabinetului său, li s-a răpit multor români şansa de a-şi exercita dreptul fundamental de a vota.

Deşi osândit pentru această intolerabilă mizerie şi acasă şi în mediile politice occidentale, Ponta a continuat să se cramponeze de putere. Monumentalul său jemanfişism, această cosmică nesimţire ce desfide orice virtuale comparaţii, fiind neeuropeană în esenţa ei, scaldă într-o lumină câtuşi de puţin favorabilă nu doar formaţiunea premierului ci şi, în fapt, întreaga clasă politică.

Nici justiţia nu arată atât de bine pe cât ar trebui, de vreme ce pare încă incapabilă să abordeze vârfurile executivului. Sau să pedepsească, bunăoară, eventuale fraude electorale grave. Ori să descurajeze transformarea unei părţi a presei, cea dedată nu informării ci propagandei şi linşajelor mediatice sistematice, într-un soi de executiv interlop şi paralel, neales şi neuatorizat de popor.

Statul mafiot cu toate încrengăturile lui, creat şi consolidat în România în multe decenii de dictatură şi democraţie originală n-a fost încă destructurat complet. Uşor se putea ajunge şi în România la contraperformanţele sistemului argentinian. Cel grevat, recent, de omorul unui procuror aflat pe punctul de a emite un mandat de arestare pe numele preşedintei Kirchner, pentru implicare în tentativa obstrucţionării justiţiei în dosarul unei crime în masă, comise cu complicitate iraniană.

Misiunea de a demola structurile mafiote şi a pregăti terenul edificării unui stat de drept autentic au preluat-o nişte magistraţi români care, până la un punct, îşi îndeplinesc, iată, misiunea admirabil. Jos pălăria. Independenţa şi democraţia nu se învaţă lesne, dar se dezvaţă uşor. Dar, chiar dacă ar fi perfectă, justiţia nu poate înlocui celelalte puteri. Statul de drept e foarte anevoios de construit. Or, mai nou pare şi mai greu, de când, sporind neîncrederea multora în instituţiile sale, Elena Udrea a ripostat acuzelor la adresa ei implicându-l grav, într-un scandal de corupţie, pe şeful interimar al SRI, Florian Codlea. Al cărui serviciu secret deţine ample competenţe şi în ajutorarea justiţiei.

Cum s-ar putea contracara criza de credibilitate care ar putea cuprinde România în siajul tuturor acestor acuze şi contra-acuze? Pare că statul român mai are nevoie de o instituţie independentă de control, de felul celei americane, a procurorului special, îndrituită să-l investigheze chiar şi pe preşedinte, chiar şi pe cel mai puternic om în stat.

Pe moment, dezmembrarea segmentului corupt şi parţial putinofil al elitei politico-economice româneşti nu e defel o pierdere gravă pentru ţară. Dimpotrivă. Un alt mare câştig pentru ea ar fi însă rapida creare a uneia noi. Ar fi de unde, în cazul în care s-ar apela, de pildă, la aportul, virtual inepuizabil, al românilor plecaţi.