Se duc liberalii la stînga?

În contextul discuţiilor despre alianţa dintre PNL şi PSD, militanţii PDL au susţinut că, în ciuda aparenţelor, acest fapt favorizează propriul partid. O alianţă care unifică opoziţia în jurul PSD ar fi, inevitabil, împinsă la stânga prin efectul însuşi al sistemului politic. Unul din argumentele principale aduse de Cristian Preda a fost acela că PNL merge la stânga în Parlamentul European şi, aşadar, va merge la stânga şi în Parlamentul naţional.

Argumentul acesta este însă discutabil. Într-adevăr, PNL face parte din ALDE, grup politic care votează de multe ori cu socialiştii. Aşa cum a constatat un studiu foarte recent realizat de Fundaţia Robert Schuman, în Parlamentul european s-a cristalizat o alianţă de centru-stânga, care îi cuprinde pe socialişti (S&D), verzii (Verzii/ALE), liberali (ALDE) şi pe deputaţii stângii unite (GUE/NGL) pe teme legate de buget, libertăţi civile, mediu şi egalitatea de gen. În ansamblu, liberalii au votat la fel ca socialiştii în 72,9% din cazuri.

Dar în acelaşi timp a fost remarcată o alianţă de centru-dreapta alcătuită din populari şi creştin democraţi (PPE), liberali (ALDE) şi eurosceptici (ECR) pe teme legate de economie, comerţ, dezvoltare, industrie, cercetare şi energie. În ansamblu, liberalii au votat cu popularii în 67,9% din cazuri.

Grupul ALDE participă aşadar simultan (deşi asimetric) la două coaliţii informale şi de aceea situarea lor nu este uşor de făcut.

În al doilea rând ar trebui să remarcăm că între ceea ce se petrece în Parlamentul european şi ceea ce se întâmplă la Bucureşti nu se poate stabili o legătură foarte precisă. Din multe motive deputaţii din România – şi mai cu seamă aceia de dreapta –se integrează greu în grupurile politice europene şi nu urmează clivajele stânga-dreapta descrise mai înainte.

Studiul citat („Clivaje şi compromis politic în Parlamentul european: cum se votează la Strasbourg?”) pune în evidenţă că polarizarea stânga-dreapta este prilejuită mai cu seamă de două mari teme: pe de o parte, integrarea şi extinderea europeană şi, pe de alta, dreptul la azil, imigraţia şi, tacit, libera circulaţie a forţei de muncă.

În contextul acesta deputaţii români din PPE sunt puşi într-o mare încurcătură. Reprezentanţii PDL (care se pronunţă pentru ridicarea restricţiilor de pe piaţa muncii, pentru integrarea romilor acolo unde se găsesc, pentru admiterea Turciei în UE ş.a.m.d.) se plasează mult la stânga grupului din care fac parte. De aici se poate vedea cât de mari pot fi diferenţele între ceea ce înseamnă „dreapta” la Bucureşti şi ce conţinut are ea la Strasbourg. Românii se aşează în Europa fatalmente mai la stânga decât colegii lor de grup politic şi această dificultate de situare, de natură istorică, nu poate fi uşor remediată.

Revenind în ţară, PDL nu este, în ciuda declaraţiilor de bravură, atât de încântat că are la dispoziţie întregul spectru al politicilor de dreapta, deoarece electoratul românesc nu este adesea de dreapta decât din motive culturale. Există în România un conservatorism cultural care se întemeiază pe ascendenţa umanistă europeană, pe tradiţiile iudeo-creştine, dar care se combină adesea cu opţiuni sociale de stânga. Profesorii de exemplu şi atâţia alţi intelectuali bugetari, cu greu s-ar putea vedea aliaţii unor afacerişti care şi-au făcut averea din speculaţii bursiere sau imobiliare. E nu doar o chestiune de interese, dar şi de stil.

Se vede aşadar cît de complicată este situaţia. O anumită dreaptă, mai puţin liberală decât conservatoare, îşi poate căuta adăpost la stânga, după cum, în Parlamentul european, o stângă care este mai puţin socialistă decît „naţională” s-a putut camufla în grupuri de dreapta.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz