1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Scurte reflecții de 7 Noiembrie

Revoluția comunistă din 25 octombrie a avut loc de fapt în 7 noiembrie, o zi care care nu încetează să producă reverberații.

După 1989 comunismul a fost contestat masiv chiar și de cei care până atunci îl slujiseră. Era întrucâtva de înțeles, căci așa cum înainte ”se adaptaseră” vremurilor, așa făceau și de această dată. Prin urmare comunismul doctrinar a murit în România subit, fapt care nici nu e de mirare dacă ne amintim că nici înainte nu avuseserăm filosofi marxiști, ci doar propagandiști de partid. Ceva mai târziu un grup de intelectuali din noua generație căutau să resusciteze spiritul analizei marxiste, combătând istoriografia oficială și încercând să reabiliteze câte ceva din deceniile anterioare, dar audiența lor a rămas limitată (v ”Iluzia anticomunismului - Lecturi critice ale raportului Tismăneanu”).  Ideile lor erau pretențioase și împotriva curentului, dar poate că invizibiliatea lor avea și o cauză mai profundă. Furia cu care au polemizat atunci în anul 2008 ”neoconservatorii” români din siajul lui G. W. Bush cu neomarxiștii de sorginte vest-europeană acoperea faptul că aveau, de fapt, multe puncte în comun.

Lăsând deoparte pe câțiva conservatori mai încăpățânați din zona oficială și pe marxiștii puțin mai ortodocși din tabăra cealaltă, cu toții erau, în definitiv, animați de ideea de progres și emancipare a omului. Prin urmare, într-o țară în care oamenii care dădea tonul visau la americanizarea vieții și la emanciparea moravurilor, părea superfluu să spui că vrei același lucru, dar venind dintr-o direcție diferită, cu atât mai mult una demult compromisă. Câtă vreme (neo)comuniștii din România au evitat să asume o linie revoluționară și (inevitabil) violentă, ei au devenit insesizabili, căci toată lumea nutrea același ideal. Incapacitatea militanților stângii neomarxiste de a se face auziți vine din faptul că se confundă pur și simplu cu liberalii.

Dar dacă privim lucrurile de pe versantul celălalt, vedem că liberalismul de stânga sau progresismul a reușit performanța de a anihila marxismul pentru că i-a preluat o componentă importantă a viziunii asupra istoriei, dar și asupra practicii politice.

Istoria ca desfășurare a unui scenariu înscris în sine, evoluția și progresul ca orizont nu doar dezirabil, ci necesar, duc la ideea că orice opoziție la propunerile și revendicările progresiștilor sunt împotriva ”adevărului istoric” și prin urmare apriori condamnabile. De altfel cum s-ar explica furia (sinceră!) a progresiștilor împotriva oamenilor care cultivă credința moștenită în păcatul originar? Rețelele românești de socializare sunt pline de o indignare nestăpânită împotriva acelora care nu se încred în promisiunile progresului și care refuză să-i urmeze în propunerile lor de schimbare a societății. Politica românească pare încă foarte confuză și dominată prea mult de nevoi imediate, dar se disting și aici noile linii de demarcație.

Se manifestă sub ochii noștrii de mai mulți ani o intoleranță greu disimulată pe care au remarcat-o toți aceia care au conservat luciditatea critică. Alain Finkielkraut, de exemplu, un filosof care face eforturi să înfrunte ocările publice (și încă el spre deosebire de alții mai este invitat la televiziune), atrăgea atenția asupra ”derivei totalitare a progresismului”, a cărei origine o găsea la J.J. Rousseau, care prin concepția sa asupra omului natural va fi transformat și practica politică. În lumina ideilor sale, spunea cu o ocazie oarecare Finkielkraut, ”politica nu se mai definește prin arta guvernării, ci ca putere nelimitată  de transformare”. Dar nu Rousseau, ci comunismul  a ridicat politica la rang de inginerie socială, cu scopul modelării omului nou.

Deriva totalitară nu este decretată ca atare și pesemne nici conștientă, dar ea este conținută în această credință că progresul este ”inevitabil”, ceea ce este echivalent din punct de vedere politic cu ”obligatoriu”. Prin urmare, istorismul pe planul cunoașterii și intoleranța corelativă în plan politic sunt cele două trăsături ale progresismului liberal care amintesc celor mai vârstnici perioade teribile dintr-o istorie nu prea îndepărtată. Diferențele sunt uriașe și totuși atunci când vedem că libertatea de exprimare este tot mai limitată, că temele dezbaterii publice sunt parcă dinainte prescrise, că se instituie discret noi tabuuri e firesc să ne întrebăm dacă nu cumva ”progresul” ne joacă o festă.

Istoria nu se repetă întocmai și, prin urmare, avertismentul cu privire la întoarcerea regimurilor totalitare așa cum le-am cunoscut este mai curând naiv. Dar pe de altă parte nimic nu ne garantează că nu ne îndreptăm către o nouă istorie nefericită, dacă nu vom fi atenți la semnele rău prevestitoare.