Scurte reflecții despre ”like” și ”dislike”

Problema butonului ”dislike” a devenit o preocupare mondială. E bine sau rău să existe această formă radicală de dezaprobare? Mark Zuckerberg și colaboratorii săi apropiați au crezut că nu ar fi bine și nu vom intra, deocamdată, în această dezbatere. Proprietarii rețelei au dreptul și puterea de a modela rețeaua după interesele lor comerciale, politice și după viziunea lor antropologică.

Cineva remarca, bunăoară, că butonul ”dislike” ar scoate la iveală fața întunecată a naturii umane, că l-ar expune la lumina zilei pe Mr. Hyde. Sună sumbru, deși nu e lipsit de adevăr. Dar poate că Facebook dorește să fie mai curând un fel de salon, un spațiu guvernat de civilitate și de reguli precise de curtoazie, un loc în care orice poate fi spus dacă păstrează o minimă eleganță și în care spiritul și buna dispoziție sunt valorile cele mai de preț.

Desigur nu excludem nici variata în care rețeaua caută a fi un instrument puternic menit să promoveze ”pozitivitatea” care însoțește orice revendicare progresistă. Cum scria francezul Philippe Muray în ”Imperiul binelui”, orice se întâmplă este bine, orice problemă este ”o ocazie” fericită, orice criză este ”o provocare”. Prin urmare butonul ”dislike” ar sugera că răul pe care progresul l-a scos în afara legii s-ar găsi încă printre noi. Răul nu poate exista decât ca față a binelui mereu triumfător. Viziunea ”negativă” a lui Philippe Muray, care scria cu decenii în urmă, este extrem de puternică și mai actuală ca oricând.

Dar, așa cum spuneam, subiectul e prea vast și de aceea ne limităm la un caz particular și anume la subiectul presei, care a intrat și ea în era facebook. Aici orice buton am apăsa, nu putem ieși dintr-o situație de ambiguitate inițială. Dacă dăm ”like”, ce am spus cu acest lucru? Că ne place articolul în felul în care a fost scris sau că ne place doar vestea (informația) pe care o vehiculează? Dar lucrurile sunt și mai complicate, căci poate ne place pur și simplu autorul, căci ne împărtășește sentimentul politic, și îl premiem pentru acest motiv, indiferent cum ar scrie.

E prin urmare foarte greu de discernut între aceste intenții, la care se pot adăuga și altele sau se pot combina între ele. Există apoi un ”like” pur, reieșit dintr-o satisfacție intelectuală curată sau un ”like” impur, reieșit din adeziunea la resentiment. Există un ”like” ca emoție și sensibilitate împărtășită și altul ca frustrare compensată.

Așadar e foarte greu de aflat ce înseamnă cu adevărat un ”like” oferit unui articol de presă. Dacă el există și presa însăși îl încurajează copios este pentru că presa recentă adoră pozitivitatea și se dă în vânt după audiențe. Nu contează pentru presă prea mult care este semnificația unui ”like”, important e că există.

Avem bănuiala că presa online, care mizează la rândul ei pe rețelele de socializare, a influențat la rândul ei renunțarea la butonul ”dislike”, căci s-ar fi creat un teribil echivoc pe care nu ar fi știut cum să-l rezolve. Dacă un articol primește un număr egal de ”like” și dislike” ce înseamnă asta? Că articolul valorează cât numărul de ”like” și de ”dislike” laolaltă? Sau că nu valorează nimic, căci plus cu minus dă zero? Evident ambele raționamente sunt greșite, căci așa cum am văzut, motivațiile acestor gesturi (like/dislike), fiind atât de diferite, nu se pot însuma aritmetic.

Și atunci ce rost mai are să accepți butonul ”dislike”? Presa este prima care să refuze acest buton, care nu ar face decât să-i complice viața. Nu mai spunem că publicitatea ar fi pusă și ea în mare încurcătură, neștiind ce să facă pe o pagină, foarte vizitată, dar încărcată de semnul ”dislike”.

Presa are dreptatea ei să refuze butonul negativ, dar nu e mai puțin adevărat că se înscrie și ea pe linia acestei gândiri recente care vede totul ca pe un marș victorios al binelui, care scoate în afara legii toată critica calificând-o drept hate speech. Uneori ura și incitarea la violență sunt reale, desigur, căci dacă nu ar fi, nu s-ar povesti, sunt reale și dezgustătoare, dar alteori e vorba de forme lucide și necomplezente de a relata ce se petrece și care sunt asimilate abuziv urii, fiind delegitimitate dacă nu chiar sancționate legal.

Or, a accepta semnul ”dislike” ar însemna să încurajezi exprimarea criticii sau a negativității care nu are ce căuta în lumea unui progres neîntrerupt. Vechea viziune a lumii, sau cum spunea Cantemir, ”Incrementa atque decrementa...” este alungată de peste tot ca o teribilă erezie.