1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Scrutinul local şi dictatura ca scurtătura democraţiei

Binele, în democraţie, e opţiunea pentru răul cel mai mic. Nerăbdarea îi scufundă în schimb pe cetăţeni în marea totalitară. Din care, chezăşie stă istoria, nu prea e scăpare. Ce trebuie ales, deci, în scrutinul local?

Alegeri parlamentare în Germania anului 1933

Alegeri parlamentare în Germania anului 1933

Pentru cine trebuie votat? Pentru PSD? Sau dimpotrivă? Dar ce anume-i „dimpotrivă”? Nicusor Dan? Predoiu? Turcescu? De ce unii şi nu alţii? Pe ce criterii?

„Lumea e un loc periculos. Dar nu atât din cauza celor răi, cât din vina celor care nu fac nimic spre a opri răul”, ar fi afirmat, ni se spune, Albert Einstein. „Si non e vero, e ben trovato”: dacă această vorbă nu-i adevărată, e nimerită, ar zice, la rândul lor, italienii. Nici nazismul, nici comunismul n-ar fi provocat câte un cataclism cu devastări ale căror urmări încă nu s-au epuizat, dacă masele pe care s-au bazat ar fi avut proporţii mai modeste, iar oamenii, transformaţi din cetăţeni liberi în sclavi şi supuşi, s-ar fi revoltat din timp, făcând câte ceva spre a opri răul.

Care nici n-ar fi fost posibil, dacă alegătorii germani, de pildă, ar fi optat din capul locului, in corpore, în anii 30 ai veacului trecut, pentru răul cel mai mic, în loc să năzuiască la un ipotetic şi utopic "bine" obţinut rapid. Descriind accesul la putere al mişcărilor totalitare, de felul celor hitleriste şi bolşevice, Hannah Arendt scoate în evidenţă răspândirea ieşită din comun, în epoca prenazistă, a dorului maselor de salvare, de "mântuire" prin formaţiuni şi mişcări "antisistem", care să fie "peste partide", ba chiar şi "peste stat". Doar ura faţă de parlamente, considerate, ca în largi segmente ale actualului electorat român, bârloguri ale promisiunilor deşarte, ale corupţiei şi malversaţiunii, egala în intensitate pe-atunci, la începutul plin de şomaj şi inflaţie al anilor 30, dorinţa oamenilor de a vedea un izbăvitor în fruntea statului.

Deloc de mirare că masele au început să se înghesuie să susţină grupările autodeclarat "salvatoare", în speţă partidele antisistem, nazist şi comunist. La rândul lor, confruntate de duşmanul comun al extremismelor, partidele democrate, de dreapta şi de stânga, au început să-şi depăşească disensiunile şi să încerce, în disperare, să lupte umăr la umăr împotriva perspectivei unei victorii a naziştilor sau comuniştilor în alegerile prezidenţiale. S-a dovedit o luptă tardivă.

"Un vot pentru Hitler", se spunea atunci, "e un vot pentru Thälman" (liderul comunist) . Şi invers. Finalul se cunoaşte. A câştigat in extremis Hindenburg, un exponent al dorului de lumea cea veche, solidă şi bună. Dar Hindenburg a trădat. L-a ridicat pe scut pe Hitler, încredinţându-i funcţia de cancelar. Democraţia s-a prăbuşit, omenirea s-a scufundat într-o beznă care, după cum se vede lesne în destinul tragic al Basarabiei, nu s-a sfârşit nici azi.

Alegerile care au pus capăt în 1933 democraţiei şi Republicii de la Weimar nu sunt scrutinul local românesc din 2016. În care nu se confruntă democraţii cu nazişti şi comunişti. Dar lecţia de extras din experienţa istorică pare clară. În democraţie nu există scurtături. Şi oricât de mare este indignarea stârnită de marii ori micii corupţi, nu ajunge să eviţi stânga, dacă eşti de dreapta, ori dreapta, dacă eşti de stânga, pentru a perpetua statul de drept liberal. A o apuca pe o presupusă scurtătură către bine, mai degrabă decât spre răul cel mai mic, a opta pentru o făgăduită, o prezumtivă „salvare” e reţeta desfiinţării lui. Reţeta degringoladei certe.

Acest drum conduce direct spre deziluzie, dictatură ori sistem totalitar. Mefienţă specială merită orice formaţiune antisistem. Care, prin forţa lucrurilor suscită adesea mari simpatii în interiorul gloatei, în rândul celor care şi-au pierdut, ori cred că şi-ar fi pierdut pariurile existenţiale şi mizează, ca atare, pe o cât mai amplă distrugere a tot ce-a fost, sperând să înlocuiască integral clasa politică şi să schimbe total regulile jocului pentru ei perdant.

Cetăţenii responsabili au datoria de a frâna orice asemenea alunecare politică, oprind răul cât timp pot. Dacă nu vor să ajungă iar să se lase tiranizate, dacă doresc realmente să-şi facă un bine, electoratele sunt obligate să evite precum ciuma să cotizeze la mişcări autodeclarat "salvatoare", gen USB, la mişcări şi formaţiuni autodeclarat "suprapartinice" sau "extrapartinice". Ele se cer respinse oricât de tentate ar părea, oricât de ispititor de bine s-ar prezenta iniţial. Refuzaţi trebuie, din capul locului, şi orice candidaţi recomandaţi ca miraculoşi, ca profetici ori capabili de minuni. Pe mâna acestor inşi ori mişcări nu se poate ajunge, de regulă, decât fie la traseism şi promisiuni încălcate oportun, fie la dezastrul calificat al extremismului.

Ar fi grotesc, dacă n-ar fi tragic faptul că, deşi România a trecut nu odată prin experienţe catastrofale cu asemenea formaţiuni şi candidaţi, se mai găsesc aşa-zişi "susţinători" ai democraţiei care se prefac la fiecare scrutin că n-ar şti despre ce e vorba. Care ignoră virtuţile nespectaculoase, domoale, dar eficiente ale alternanţei la putere. Care le propun deci alegătorilor opţiuni potenţial fatale. Care fac caz de expertiza lor, întrucât deţin poziţii atestând buna cunoaştere a mecanismelor, prin forţa lucrurilor lente, ale democraţiilor veritabile, dar insistă să recomande mişcări ca USB, ori să relativizeze diferenţa dintre ele şi partidele democratice clasice, gen PNL.

Iată, deci, motivele pentru care, în ciuda unor elogii la adresa lui Nicuşor Dan, aparţinând unor prieteni a căror opinie o preţuiesc, nu cred că se poate avea încredere nici într-o formaţiune precum USB şi nici în liderul ei, chiar dacă, personal, e de bună credinţă. Şi chiar dacă n-ar fi adoptat poziţii dubioase în trecut, spărgând unitatea celor ce se opun candidatei PSD.

Care din unghiul meu, trebuie evitată cu orice preţ din pricina "carierei" şi vecinătăţilor ei mai mult decât problematice şi controversate. Cu ultimii săi şefi in corpore condamnaţi ori urmăriţi penal, cu un stat, cu care partidul lui Ion Iliescu s-a confundat până la contopire înainte să se descopere ucigaşa corupţie endemică minând şi statul şi fostul partid-stat, nu pare posibil să se voteze PSD.

Din păcate, niciun candidat al opoziţiei nu se califică, aparent, pentru o susţinere fără rezerve. Imperativ, în condiţiile date, ale unui scrutin derulat într-un sigur tur, favorizând deci, din capul locului, PSD, ar fi fost ca reprezentanţii formaţiunilor de centru-dreapta să cadă de acord asupra unei alianţe. Una care, prin intermediul unor alegeri preliminare sau al sondajelor, să-l trimită în cursa pentru primăria capitalei doar pe candidatul cel mai bine plasat.

Doar cei care au propus convingător, ferm şi repetat un astfel de demers merită aleşi. Oricum, a evita localurile de vot nu poate fi o opţiune recomandabilă decât pentru cetăţenii care detestă libertatea şi democraţia şi vor ca un nou tiran să-i izbăvească de datoria de a alege. Şi de a lupta contra corupţiei.