1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Scriitori români în mrejele muzelor primejdioase

Detabuizarea unor subiecte este un factor de succes facil dar şi de risc. Excelent documentata, inedita, cartea lui Andrei Oişteanu despre narcotice şi haluciongene în cultura română s-a impus net în cîmpul cunoaşterii.

default

Răsplătită cu Premiul special al Uniunii Scriitorilor, erudita carte se află deja la ediţia a doua, revizuită şi întregită. Şi fiindcă deja înaintea primei ediţii am avut prilejul să stau de vorbă cu Andrei Oisteanu inedita sa lucrare, mi s-a părut firesc să reiau dialogul, în noile condiţii create de succesul repurtat dar şi de completările aduse.

Rodica Binder: Andrei Oişteanu, cartea dumneavoastră „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură" (Polirom, 2011), se află la a doua ediţie, revizuită şi adăugită, figurează pe lista cărţilor de succes ale anului 2010 şi a fost recent răsplătită cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România. O întrebare naivă: cum vă explicaţi acest succes? Este el datorat curajului unei detabuizări sau poate chiar tentativei de demitizare a însuşi actului creator ?

Andrei Oişteanu: Era de aşteptat ca o carte cu un astfel de subiect să suscite interesul public. Este vorba de detabuizarea unei teme delicate, la fel cum am procedat şi anterior în cartea "Imaginea evreului în cultura română". Sunt subiecte care nu au fost tratate deloc sau doar în clişee. Cartea despre narcotice în cultura română risca totuşi să aibă un succes facil. Mi-a fost teamă de bascularea subiectului de la tabuizare la tabloidizare. De aceea, prin modul în care am tratat tema, prin tonul ales, am căutat să evit tabloidizarea. Un alt risc pe care îl presupunea o astfel de carte era să fie acceptată de public şi chiar apreciată, dar criticată de istoricii şi criticii literari. "Preoţii" care oficiază în "templul culturii române" ar fi putut să-mi reproşeze, dacă ar fi citit cartea cu neatenţie, că eventual denigrez mari personalităţi ale culturii române şi, ca atare, că fisurez unii stâlpi pe care se sprijină acest templu. Aş fi răspuns unei astfel de acuzaţii în primul rînd prin aceea că nu este vorba de o denigrare, ci de o încercare de apropiere de adevărul biografic. În al doilea rând, la un stâlp care nu rezistă la zgâlţâieli, mai bine renunţăm, decât să ne bazăm pe un stâlp de butaforie.

R.B: Aţi ştiut de la bun început - am stat de vorbă tot la acest microfon încă înaintea publicării primei ediţii a cărţii - că subiectul incită şi că va suscita interes. Aţi reuşit însă, aş spune, o performanţă destul de dificilă, aceea de a cupla un subiect expus riscului unei tabloidizări, sau vulgarizări, cu o foarte solidă documentaţie bio-bibliografică, cu trimiteri la istoria culturii şi a religiilor. Să nu uităm, narcoticele erau folosite în oficierea diverselor culte mai mult sau mai puţin păgâne, ele constituie în acelaşi timp şi o formă de evaziune, alături de evaziunea pe care o oferă consumul actului estetic. V-aţi lovit cumva şi de unele surprize neplăcute în studiul dumneavoastră? Aţi avut şi unele revelaţii nebănuite atunci când v-aţi aplecat asupra unor scriitori?

A.O: În primul rând, trebuie să spun că această carte s-a născut ca un studiu de istorie a religiilor, cercetând iniţial felul în care Herodot, Strabon şi alţi istoriografi greci şi romani au povestit despre modul în care plantele psihotrope erau folosite în diferite ritualuri de către geto-daci, traci şi sciţi. Pe urmă am cercetat cum au supravieţuit aceste obiceiuri în folclorul religios, în „medicina babelor", în istoria medievală a regiunii şi apoi în epoca fanariotă. După aceea m-a preocupat să fac încă un pas şi să cercetez cum a trecut acest fenomen din zona culturii premoderne în cea a culturii înalte. Am căutat să văd cum a supravieţuit la scriitorii români, începând cu Milescu Spătarul şi Cantemir până la cei din ziua de astăzi. Este un mod de abordare care nu prea se mai practică azi. Este o metodă, să zicem, de secolul al XIX-lea, şi anume, abordarea unui subiect de la origini până în prezent, de la Herodot la "hip-hoperii" de astăzi. De regulă, în zilele noastre, cărţile sunt specializate pe tratarea unei teme pe o perioadă mai limitată. Dar, dat fiind că în privinţa subiectului în discuţie nu am avut practic nici un studiu anterior, am fost obligat la o tratare cvasi-exhaustivă.

R.B: Ascultându-vă, mă gândeam la modul în care Ernst Jünger şi-a consemnat experienţele sale psihotrope. Tatăl lui era farmacist, iar fiul a degustat cu luciditate şi raţiune din poţiunile interzise. Un episod foarte picant este acela în care cu mama lui, tânăr fiind încă, scriitorul a făcut o călătorie în Polonia, a consumat un drog, în cantităţi mari, i s-a făcut rău, a dat vina pe un peşte pe care-l mâncase la prânz... A fost chemat medicul care şi-a dat seama despre ce este vorba fără a-i comunica mamei. "Reanimarea" s-a făcut cu ajutorul unei cafele foarte tari, iar ulterior scriitorul avea să fie chinuit de remuşcările provocate de deliberata inducere în eroare a mamei. Capcana pe care nacoticele o întind nu numai creatorilor, ci şi celor de rând, este cea a dependenţei. Ernst Jünger a reuşit să evite de fiecare dată să cadă în strînsoarea cercului vicios, dar alţi scriitori au căzut în această capcană. Îmi revine în memorie cazul ermeticului Ion Barbu, dar mă întreb dacă nu cumva şi Paul Valery, care era un apologet al raţiunii şi lucidităţii, a consumat narcotice ...

A.O: În privinţa exhaustivităţii cărţii mele, trebuie să menţionez faptul că, spre deosebire de cultura română, unde am rătăcit ca un călător în deşert fără busolă, neavând cu cine să fiu sau să nu fiu de acord, tema utilizării drogurilor este extrem de bine documentată în culturile occidentale. În Franţa, de exemplu, sunt rafturi întregi cu cărţi despre modul în care s-au folosit narcotice şi halucinogene, de la Baudelaire şi Theophile Gautier până la Rimbaud şi Jean Cocteau, Antonin Artaud şi Henri Michaux. În Anglia, perioada romanticilor De Quincy şi Coleridge este foarte bine documentată în privinţa folosirii narcoticelor. La fel în SUA, în cazul lui Alan Edgar Poe şi în Germania, în cazul lui Ernst Jünger, pe care l-aţi menţionat. Revenind la întrebarea dumneavoastră, bineînţeles că am dat de episoade maligne în privinţa utilizării stupefiantelor. Poetul Ion Barbu a traversat o perioadă foarte dură de dependenţă, sevraj şi dezintoxicare, la care a fost supus în anul 1924, la revenirea lui din Germania. De asemenea, unii scriitori au ajuns să se sinucidă cu supradoză de narcotice. Printre aceştia Daniil Scavinschi, "Daniil cel trist şi mic", cum îl numea Eminescu, apoi Alexandru Odobescu, care în 1895 a încercat să-şi ia viaţa cu laudanum, o tinctură de opium, după care a reuşit cu o supradoză de morfină. "Narcotice în cultura română" este o carte care în niciun fel nu celebrează năravul utilizării stupefiantelor. Este o carte scrisă cu un ton rece, temperat, în care se încearcă surprinderea tuturor elementelor în cazul scriitorilor, de la biciuirea creativităţii la evadarea din realitate, de la folosirea medicală la sinucidere.

R.B: Andrei Oişteanu, aţi făcut de fapt o panoramare a subiectului lipsită de precedent în cultura română. Din această perspectivă, este o lucrare de pionierat. Pe de altă parte, ediţia a doua este adăugită şi revizuită. Ce aţi revizuit, ce aţi întregit?

A.O: Am ţinut cont de modul în care la prima ediţie a reacţionat, ca să zic aşa, piaţa culturală. Au fost foarte multe recenzii dintre care unele mi-au atras atenţia asupra altor piste şi personaje, aşa că am ales din toate acestea. În plus, ceea ce am mai studiat eu m-a dus la revizuiri, corectări şi adăugiri ale unor capitole. Astfel, ediţia a doua cuprinde o serie de reformulări, printre care unele referitoare la sinuciderea lui Odobescu, la modul în care personajele lui Mateiu Caragiale din "Craii de Curtea-Veche" folosesc opium şi haşiş, la personalitatea lui Alexandru Bogdan-Piteşti, un mecena opioman legat de Mateiu Caragiale, de Macedonski şi de Arghezi, sau referitoare la modul în care Mircea Eliade folosea pilulele de Pervitin pentru a-şi potoli depresia psihică pe care a avut-o în Portugalia, pe când era la Ambasada română din Lisabona. În fine, am revizuit capitolul privind intoxicările involuntare (sau voluntare) ale lui Mircea Cărtărescu şi am completat capitolul literaturii tinerilor de azi, aşa numiţii "mizerabilişti". Ediţia a doua cuprinde şi capitole complet noi, referitoare la simboliştii Mircea Demetriade, Ion Pilat şi Ion Minulescu şi la prozatori interbelici, ale căror personaje folosesc narcotice. Deci m-a preocupat şi viaţa narcotică a personajelor, în romanele lui Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi ale altora. Faţă de prima ediţie, cea de a doua cuprinde circa 70 de pagini noi şi mai multe ilustraţii.

RB: Bănuiam mai demult că volumul va fi premiat de Uniunea Scriitorilor, când am văzut că vă aflaţi pe lista celor nominalizaţi. Andrei Oişteanu, cartea mai are un merit, aş spune cu totul particular, acela de a se situa pe tăişul dintre forţa benefică şi cea malefică a psihotropelor; pe de o parte pot stimula actul creator, pe de alta pot arunca în dezastru. Cu această constatare, legată şi de utilizarea substanţelor psihotrope în cultura pop, ajungem la o temă controversată în actualitatea românească, aceea a legalizării drogurilor (uşoare). Care este atitudinea dumneavoastră faţă de acest subiect delicat?

AO: Mi s-a mai pus această întrebare, având în vedere că dezbaterea în această privinţă începe să se declanşeze în spaţiul civic românesc şi în cel politic. Părerea mea este că se face o confuzie nepermisă între legalizarea drogurilor şi dezincriminarea lor. Legalizarea implică situaţia în care unele droguri uşoare, cum ar fi marihuana, ar fi legale, ca şi tutunul şi alcoolul. În această situaţie, tot lanţul de producere / transport / comercializare / utilizare ar deveni legal. Unii cred că astfel nu va mai acţiona dorinţa tinerilor de a obţine „fructul oprit". Cu alte cuvinte, tinerii încearcă să ajungă la narcotice pentru că le este interzis să ajungă la ele. Alţii consideră că legalizarea drogurilor uşoare ar fi un prim pas către utilizarea drogurilor grele, periculoase. Amândouă părţile au dreptate. Eu nu susţin soluţia legalizării. Ecuaţia este mult prea complexă, cu prea multe variabile şi necunoscute, ca să se poată evalua riscurile. În acelaşi timp, într-o ţară ca România, foarte conservatoare şi pudibondă, o astfel de soluţie nu cred că ar fi posibilă, fiind respinsă de societate. Ceea ce susţin eu este dezincriminarea folosirii narcoticelor interzise. În condiţiile în care producerea, comercializarea şi folosirea se menţin ilegale, atunci când un tânăr de exemplu este prins cu 2-3 joint-uri pentru uz propriu, să nu fie condamnat la închisoare pe 2-3 ani, aşa cum se întâmplă acum. Cred că e preferabil să i se impună un tratament de dezintoxicare. Dependenţa de droguri este o boală ce trebuie tratată, şi nu o infracţiune. În loc să îl recupereze pe narcoman, închisoarea îl pierde definitiv, inoculându-i o mentalitate infracţională şi provocându-i o traumă pe care nu o va mai depăşi toată viaţa.

R.B: Andrei Oişteanu, sunteţi un autor prolific, aţi abordat pînă acum în cărţile publicate, teme absolut incitante. La ce lucraţi acum?

A.O: Intenţionez să continui cercetări şi studii privind moravurile şi năravurile în societatea românească, mai ales în secolul al XIX-lea, o epocă de tranziţie de la o societate premodernă la una modernă. Lucrez la o carte despre mentalităţi, mode şi moravuri în această epocă. O epocă de tranziţie care, de altfel, are să ne înveţe multe în legătură cu epoca de tranziţie actuală, de la comunism la democraţie. Tratez toate elementele, schimbarea vestimentară, trecerea de la hainele orientale la cele aşa-zis „nemţeşti", modul în care a apărut duelul ca expresie a simţului onoarei la români, folosirea afrodisiacelor într-un capitol intitulat „Boale şi leacuri de'amor", istoria manelei în muzica românească, dar şi cutumele sexuale arhaice în cultura română. Încerc deci o privire de ansamblu a trecerii de la cultura folclorică şi a târgoveţilor la o cultură modernă, aşa cum a cunoscut România la începutul secolului XX şi în perioada interbelică.

R.B: Când e gata cartea, când o putem citi?

A.O: Nu ştiu exact. Subiectele tratate în ea mă preocupă de mai mulţi ani, iar la realizarea unei astfel de cărţi lucrez de anul acesta, după ce mi-am luat o mică vacanţă la terminarea ediţiei a doua a cărţii "Narcotice în cultura română". O carte care, trebuie spus, are un subtitlu la care ţin foarte mult, "Istorie, religie şi literatură", pentru că urmăresc în toate aceste domenii modul în care relaţia cu narcoticele a funcţionat în cultura română. Eu mă preocup de cultură în sensul larg, antropologic, al termenului.

R.B: Andrei Oişteanu, vă mulţumesc pentru acest dialog pentru Deutsche Welle. Vă doresc pe mai departe mult succes şi nu mă îndoiesc, veţi avea şi alte idei absolut captivante.

A.O: Mulţumesc şi sper să reluăm discuţia la apariţia viitoarei mele cărţi.

R.B: Abia aştept. Toate cele bune!

Autor: Rodica Binder
Redactor: Petre Janku