1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Scor la ordonanţe de urgenţă: Ponta-Boc 117 la 140

Opoziţia critică neîncetat obişnuinţa guvernelor de a legifera abuziv prin ordonanţe de urgenţă. Dar atâta vreme cât nu se modifică Constituţia, criticile sunt o moară care macină în gol.

Nici premierului Victor Ponta nu-i displac ordonanţele de urgenţă

Nici premierului Victor Ponta nu-i displac ordonanţele de urgenţă

De ce preferă Guvernul să legifereze prin ordonanţă de urgenţă? Sunt multe motive, dar ele nu pot fi puse pe seama unui partid sau a unui grup politic. Astăzi opoziţia critică guvernul Ponta din cauza numărului extrem de mare de ordonanţe de urgenţă. Dar, cu ani în urmă, cei care criticau era liberalii şi social-democraţii. Anul trecut Guvernul a emis 117 de ordonanţe. În 2011 guvernul Boc emitea 140 de ordonanţe de urgenţă, iar în 2008 se înregistrase recordul de 230 de ordonanţe. E clar acum că năravul e mai răspândit şi că nu depinde de caracterul unor persoane. Se pare că guvernele emit ordonanţe în primul rând pentru că pot face acest lucru, pentru că este mai comod, pentru că sunt scutite de un efort de planificare, pentru că se evită complicaţiile dezbaterii din Parlament etc.

Comisia de la Veneţia arăta, într-o analiză din decembrie 2012, că una dintre cauzele majore stă în Constituţia însăşi, care instigă la utilizarea acestui instrument: ”Problema constă probabil în faptul că însăşi Constituţia oferă motivarea pentru a recurge la ordonanţe de urgenţă, deoarece ele rămân în vigoare dacă cea de-a doua Cameră (decizională) a Parlamentului nu respinge explicit legea de aprobare corelativă depusă de către Guvern. Pentru menţinerea unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului în vigoare, majoritatea guvernamentală din Parlament nu trebuie decât să întârzie votul în cadrul celor două Camere ale Parlamentului. O astfel de posibilitate aproape că invită la abuz şi poate explica numărul ridicat de ordonanţe de urgenţă ale Guvernului din trecut” (referire la anul 2011).

Un alt motiv important este acela că o ordonanţă de urgenţă nu poate fi atacată la Curtea Constituţională decât de Avocatul Poporului. Am mai arătat şi cu altă ocazie că Avocatul Poporului este învestit cu o misiune peste puterile sale fireşti, care îi deformează rolul pentru care a fost instituit. Dacă la origine ombudsmanul a fost creat ca să-l apere pe cetăţean de abuzurile birocraţiei - un domeniu suficient de vast ca să pretindă o instituţie dedicată - după revizuirea din 2003 a devenit o piesă strategică în lupta partizană. O ordonanţă de urgenţă nu poate fi contestată la Curtea Constituţională decât de Avocatul Poporului. E uşor de imaginat ce presiuni se exercită asupra acestei instituţii. E iarăşi limpede de ce în jurul acestei demnităţi se produce periodic o teribilă înfruntare politică. Dacă guvernul are control asupra acestei pârghii, poate sta liniştit şi poate emite câte ordonanţe doreşte, fără a se teme de ceva. Dacă opoziţia ar dobândi vreo influenţă, ne putem aştepta la blocarea întregii activităţi guvernamentale. Nu trebui să ne facem iluzii. Cine deţine o asemenea putere în România o va folosi nelimitat.

Soluţia vine de la sine. Ar trebui ca pe viitor nu doar Avocatul Poporului, ci şi alţi actori instituţionali să poate contesta o ordonanţă. De exemplu, grupurile politice parlamentare. De fapt ombudsmanul ar trebui scutit pe viitor de aceste însărcinări care îl alienează cu totul. Dacă o ordonanţă ar putea fi contestată la Curte la fel ca o lege înainte de promulgare, Guvernul s-ar feri să pună în ordonanţe chestiuni foarte controversate. Rezulatul ar fi că numărul ordonanţelor ar scădea.

În sfârşit, există şi situaţiile în care guvernul are cu adevărat nevoie de o reglementare mai rapidă, iar Parlamentul este mereu foarte greoi. Guvernul are de multe ori dreptate atunci când se plânge de tergiversări. Dar şi situaţia aceasta ar putea găsi o rezolvare. Dacă, de pildă, Guvernul ar avea dreptul de a interveni mai mult în stabilirea ordinii de zi a Parlamentului ? Ca în Constituţia Franţei, bunăoară. Atunci guvernul nu s-ar mai putea plânge că legile sale trenează prin comisiile care nu au niciodată cvorum. Există şi în practica românească procedura de urgenţă, dar după toate aparenţele ea nu este suficientă.

Dacă practica aceasta se perpetuează de la o legislatură la alta este şi pentru că majoritatea criticilor sunt ipocrite. E la fel cu numirea Avocatului Poporului sau a judecătorilor la Curtea Constiuţională. Criticăm când ne displace şi tăcem complice când ne convine.