Schimbări globale epocale

Unii afirmă că Occidentul ar fi decedat. Ideea lui, adânc înrădăcinată în conştiinţa colectivă a europenilor şi americanilor, va dispărea mai greu. Dar radicala adversitate antiamericană a unei părţi a elitei europene, care-şi justifică repoziţionarea transatlantică prin acuze la adresa unilateralismului preşedintelui american, ridică probleme fără precedent.

Sigur, au mai existat varii litigii transatlantice. Semnificativ, deşi nicidecum primul conflict separând America de Europa, e cel implicându-l, la începutul anilor 2000, pe cancelarul german social-democrat, Gerhard Schröder, care avea să devină ulterior angajatul, unii ar spune lacheul preşedintelui Rusiei, Vladimir Putin. În contextul deciziei declanşării campaniei irakiane, Berlinul avea să facă pe plac Kremlinului şi unei părţi a lumii islamice, denunţând ”solidaritatea neîngrădită” pe care Schröder le-o promisese Americii şi lui George Bush în siajul atentatelor islamiste de la 11 septembrie 2001. Decizia germană avea să fie urmată de o bună parte a cancelariilor europene.

Virulente s-au dovedit şi conflictele generate de hotărârea administraţiei Reagan de reînarmare a NATO spre a face faţă, în timpul Războiului Rece, rachetelor sovietice, instalate în Germania răsăriteană. Ori cel iscat de alungarea, sub Bush senior, a dictatorului irakian Saddam Hussein din Kuweitul invadat de trupele Bagdadului.

Înfierbântaţi de împăciutiorism radical, de care profită cu regularitate, de la Htiler şi Stalin încoace, toate tiraniile, mişcările teroriste şi regimurile totalitare, au ieşit şi atunci în stradă, în Germania, sute de mii de protestatari. Dar, cu mici excepţii din categoria simpatizanţilor unor poziţii extremiste, reprezentanţii elitei politice s-au abţinut să toarne gaz pe foc şi să exarcebeze neînţelegerile transatlantice. Acum situaţia este alta. În chestiune nu mai e doar un antiamericanism al gloatei.

În chestiune e un clivaj fără precedent şi fără egal. Unicitatea lui constă între altele în faptul că, altfel decât cea est-europeană, elita politică vest-europeană şi nu doar liderii extremişti se declară gata să-i arate pisica lui Donald Trump, uitând că, în inconturnabilul său narcisim, el este totuşi preşedintele ales al unui stat democratic. Ba unii preferă chiar parteneriatului cu SUA aiuritoare alianţe cu tiranii, dictaturi şi regimuri autocratice sau totalitare răsăritene, între care Rusia, China şi Iranul. 

Nu puţini îşi motivează opţiunile condamnând ceea ce, nu fără temei, afirmă a fi ”unilateralismul” lui Trump. Acesta s-a manifestat mai întâi în denunţarea acordului privind schimbările climatice de la Paris şi în conflictul comercial transatlantic, prin impunerea de taxe vamale punitive la oţel şi aluminiu. Capac le-au pus însă, multilateraliştilor, decizia mutării ambasadei americane la Ierusalim, precum şi, mai ales, cea a denunţării acordului cu Iranul.

Nu puţini au calificat, eronat, ambele demersuri, drept încălcând dreptul internaţional, deşi, de fapt, ele nu contravin câtuşi de puţin prevederilor sale.

Astfel, nimic nu poate împiedica un stat să-şi aleagă capitala pe teritoriul propriu. Nimic nu-i poate răpi celui evreu dreptul de a opta pentru Ierusalim. Întrucât apartenenţa la Israel a vestului oraşului sfânt e recunoscută inclusiv de către organizaţia mondială, plasarea oricărei reprezentanţe diplomatice în această zonă e cât se poate de conformă dreptului internaţional.

În plus, a te supune, ca preşedinte al SUA, deciziilor  adoptate în mai multe rânduri de poporul american, prin majoritatea reprezentanţilor săi din Congres, e o atitudine eminamente democratică. A le recuza, dimpotrivă. Motiv pentru care acuza de unilateralism poate fi cotată, în acest caz, ca un apel la punerea în paranteze a democraţiei. Ba chiar, vai, la renunţarea sau la sfidarea ei. 

Greşită e şi acuza de încălcare, de către Trump, a dreptului internaţional în materie de acord cu Iranul. Or, una e a "încălca” şi cu totul alta "a denunţa", respectiv a nu prelungi ridicarea sancţiunilor. Această opţiune se găseşte între drepturile inalienabile ale şefului statului american. A i le contesta unilateral sau multilateral e moral admisibil, dar legal şi juridic eronat.

Iar politic, problema multilateralismului militant rezidă în experienţa istorică. Numeroase înţelegeri multilaterale s-au soldat cu violarea lor eclatantă. Şi cu rezultate contrare celui scontat, precum de pildă acordurile rezultate din negocierile 5+1 purtate cu nord-coreenii. 

De ce, deci, să nu se încerce, în interesul păcii, altceva? De pildă, când se constată că, la antipodul tratativelor fructificate prin tratate de pace cu arabii egipteni ori iordanieni, deceniile de negocieri între israelieni şi arabii palestinieni s-au soldat sistematic, inclusiv în cele mediate de SUA, cu repetate eşecuri şi îngheţarea procesului apropierii bilaterale.

Europenii se sustrag frecvent nevoii de a-şi argumenta solid şi convingător poziţia, arătând cu degetul spre stilul abrupt al lui Trump, bunăoară. Ori spre consilierii săi din tabăra dură, ca John Bolton, sau ca noul şef al diplomaţiei, Mike Pompeo, situaţi, ambii, net mai la dreapta decât unii din sfetnicii săi din trecut.

Dar echivalează toate acestea cu o ”provocare” şi ”o schimbare de paradigmă” în politica Americii faţă de Orientul Mijlociu şi partenerii ei vest-europeni? Trump e de altă părere. Preşedintele SUA a reliefat, de pildă, că nu încearcă să rezolve unilateral litigiul israeliano-palestinian.

Trump speră şi într-o schimbare a opticii iraniene prin ralierea vest-europenilor la reluarea sancţiunilor SUA, justificate de agresiva expansiune militară a Iranului, de susţinerea de către Teheran a terorismului internaţional şi de programul de rachete al ayatolahilor.

E, desigur, dreptul Europei de a nu accepta aceste poziţii şi de a se orienta spre Rusia şi China. Dar Bătrânul Continent îşi asumă astfel riscuri majore. Inclusiv cel de a asista la ceea ce s-ar putea numi îngroparea Occidentului.