Scandalul de la Operă

Am înțeles că una din problemele de la Operă constă în salariile foarte mici și diferența de retribuire dintre membrii autohtoni ai corpului muzical și invitații din străinătate. Oana Andra, prim solist vocal al Operei Naţionale expunea situația în felul următor: ”Balerinii noştri români au fost discriminaţi în aceşti trei ani, şi daţi afară fără scrupule, remuneraţi cu nişte salarii infime, de zeci de ori mai mici decât străinii”. (Angajaţi ai Operei Naţionale Bucureşti: Acesta e trendul - vii de afară, meriţi mai mulţi bani - http://www.news.ro). O balerină dezvăluia, de asemenea, că are un salariu de 1000 de lei, fapt care dă de înțeles că a existat o frustrare enormă, care a fost multă vreme reținută.

S-au scris în aceste zile articole care au surprins foarte bine aspectul moral al problemei punând în lumină și meritele celor doi artiști ”ostracizați”, Johan Kobborg și Alina Cojocaru (ex. ”Mineriada de la Opera Națională din București” de Victor Eskenazy - www.europalibera.org). Au apărut de asemenea anchete care și-au propus să reveleze dedesubtul economic și psihologic al conflictului, așa cum este articolul citat la început. E momentul să depășim aceste preliminarii și să înțelegem mai bine resorturile întâmplării.

Să repetăm mai întâi o banalitate necesară. Nu poți face performanță în condiții de sărăcie. Arta a fost dintotdeauna un lux și un privilegiu al aristocrației și burgheziei înalte, iar mai apoi în siajul vechii culturi, democrațiile liberale sau populare au investit bani publici cu generozitate, înlocuind sau complinind mecanismele pieței. Arta și sărăcia merg împreună doar pentru poet sau romancier, dar opera ca și muzica orchestrală pretind investiții enorme, greu de cuantificat, de la pregătirea muzicală din prima copilărie, concursurile muzicale și, în cele din urmă, organizarea și întreținerea marilor orchestre sau corpuri de balet, ca să nu mai vorbim de sălile de muzică. Muzica de înaltă ținută pretinde, prin urmare, resurse incomparabile pe care democrațiile plebiscitare, prin ele însele, nu le pot pune în mișcare. Opera este o rămășiță de aristocratism în care performanța e răsplătită dincolo de valoarea de piață, în ciuda tuturor aparențelor bine întreținute. Nici nu există propriu-zis valoare de piață în sensul riguros al termenului, de vreme ce opera nu trăiește din biletele vândute, iar sponsorizările sunt un rezultat al unui dirijism mai subtil. În fine, mecenatul, ce este el decât o altă relicvă aristocratică?

La București însă Opera a fost decenii la rândul subfinanțată și ținută într-un regim birocratic. Nici nu se putea altfel. Cu bani atât de puțini nu poți întreține un corp de profesioniști decât printr-o distribuire (represivă) relativ egalitară. Dar ambiția artistică s-a făcut simțită și aici. La un moment dat (ca și în alte instituții de stat paupere), s-au inventat tot soiul de artificii, făcându-se derogări de natură să permită unor artiști mai pretențioși să vină aici și să ridice performanța locului. Așa se face că Opera a început să funcționeze simultan în două regimuri diferite: unii au continuat să fie plătiți de la buget, după criteriul legal aflat în vigoare, în timp ce alții au început a fi (răs)plătiți prin derogare de la normă, din fonduri adăugate, reînviind vechiul model aristocratic al performanței și admirației.

Dar ceva nu e în regulă. Și nu inegalitatea retribuirii, ci coexistența a două modele diferite în același colectiv artistic. Explozia nu era decât o chestiune de timp. De altfel, așa cum s-a remarcat, directorul interimar, Tiberiu Soare nu e deloc străin de cauza ”rebeliunii”, el pactizând pare-se cu artiștii autohtoni, căci altfel nu i-ar fi desființat coregrafului Johan Kobborg poziția ce-i permitea să exercite autoritatea fără să o dețină în mod oficial. De fapt primul act al directorului Tiberiu Soare a fost un atac la acest sistem dual, cu scopul nemărturisit de a unifica regula de funcționare.

Mărturia sopranei Irina Iordăchescu este revelatoare: ”Nu mi-am dorit niciodată să plece Johan Kobborg şi Alina Cojocaru. Dacă ei pot rămâne în condiţiile pe care le oferă o ţară modestă, cu un buget foarte modest pentru cultură, ia să vedem, acesta este testul” (http://www.news.ro).

După cum se vede, artiștii românii sunt obișnuiți ca performanța lor să fie, de fapt, gratuită, salariul având scop de supraviețuire. Cei veniți din lumea largă, dimpotrivă se așteaptă ca talentul să le fie răsplătit pe măsură. Dar nu e destul să spui că artiștii români au o mentalitate greșită, câtă vreme continui să-i plătești la fel, de la buget, după criterii birocratice. Mentalitatea lor nu e decât reflexul paupertății la care, vrând-nevrând, s-au adaptat.

Guvernul României ar trebui să tragă de aici învățămintele necesare. S-ar cuveni, desigur, să investească mai mult în Operă, dar, în primul rând ar trebui să ofere acestei instituții o autonomie totală. Directorul Operei ar putea administra bugetul în mod liber, angajând pe cine vrea și oferindu-i cât crede de cuviință, în afara oricărei grile de salarizare, după criterii pe care să le asume integral în numele conștiinței artistice. Inegalitatea s-ar păstra și ar fi poate chiar mai crudă decât astăzi, dar s-ar apropia mai bine de ierarhia naturală a lumii artistice, una pe care fiecare o admite în intimitatea lui.