Saddam Hussein – primă audiere la judecătorul de instrucţie

Haga, la 3 iulie 2003: îmbrăcat elegant, Slobodan Milosevic apare în faţa Tribunalului Internaţional şi declară că tribunalul şi acuzarea ar fi “false”. El, Milosevic, ar fi nevinovat şi n-ar recunoaşte acest tribunal ca atare. Cu aproape trei ani mai târziu, pe aeroportul capitalei Bagdad: Saddam Hussein, în costum, cu barbă încărunţită, îşi face prima apariţie în faţa noului tribunal excepţional. Contestă şi el legalitatea acestui tribunal şi a procesului preconizat de el. Este preşedintele Irakului, afirmă el, cu toate că în postura actuală pare mai degrabă cel mult un dubios samsar de maşini. Criminalul autentic ce s-ar cere judecat aici ar fi George W. Bush, tună şi fulgeră Saddam, şi refuză să semneze documentele instanţei.

Două scene în oarecare măsură similare, dar în realitate fără vreo legătură între ele. Este vorba de reconsiderarea unei dictaturi şi a atrocităţilor ei, de răspunderea pentru oprimare, războaie şi asasinate, de asasinate individuale dar şi de genocid. Nici până în ziua de azi, lumea nu dispune de instrumente general valabile pentru tratarea unor crime într-atât de monstruoase şi a făptaşilor. În procesele de la Nuernberg, învingătorii i-au judecat pe adversarii lor învinşi. Tribunalul Internaţional pentru Crime din fosta Iugoslavie a fost instalat de Consiliul de Securitate ONU. Iar la Bagdad s-a desemnat un tribunal naţional, cu toate că inculpatului i se impută şi crime internaţionale, consecinţe ale războaielor sale împotriva Iranului şi Kuwait-ului, ale atacurile sale asupra Arabiei Saudite şi Israelului.

În alte cazuri – de pildă cel al dictatorului român Ceauşescu – procedura a fost scurtă şi fără menajamente. Altora, ca de exemplu lui Idi Amin, fostul dictator al Ugandei decedat nu de mult în exilul saudit, li s-a permis să-şi părăsească ţara . În lumea arabă, nici unul din guvernanţii înlăturaţi de la putere n-a fost până azi silit să răspundă în faţa unui tribunal. Saddam Hussein o ştie prea bine, fiindcă a participat activ la asasinarea câtorva din predecesorii săi.

Este însă îndoielnic că Saddam ştie să şi aprecieze cu cât este mai favorabil tratamentul aplicat acum lui. Fiindcă un lucru îi este desigur clar: sentinţa sa e stabilită de mult şi în acest scop, guvernul interimar e decis să reintroducă pedeapsa capitală, deja suspendată de Statele Unite. Iar victimele lui Saddam, cele care au supravieţuit, revendică deasemeni moartea sa. Revendicare căreia tribunalul probabil că nu i se va putea şi nu va voi să i se opună.

Ori tocmai acest fapt conferă un gust amar procesului preconizat, în sensul că justiţia oricum nu are vreo şansă. Prea monstruoase sunt faptele şi doar rareori sistemul justiţiei poate presta ce se aşteaptă din partea sa: justiţia şi dreptatea sunt mult prea des două noţiuni cu totul diferite. Iar justiţia? Pare îndoielnic că va satisface aşteptările: timp de decenii, justiţia irakiană a slujit nedreptăţii şi ar fi cât se poate de uimitor dacă un tribunal excepţional alcătuit acum la repezeală ar reuşi să treacă examenul sub criteriile statului de drept. Ar fi fost cel puţin recomandabil să se aştepte instalarea unui guvern rezultat din alegeri – ori acesta ar fi probabil cazul deja anul viitor. Cum se prezintă azi lucrurile, va rămâne deci tribunalul excepţional al unui guvern interimar.

Natural că acest guvern interimar are tot interesul în desfăşurarea procesului: Saddam este prezentat ca omuleţ deposedat de putere, poate chiar dezorientat şi fanatic, pe care desigur că nimeni nu-l va mai urma. Statele Unite sunt scutite de faima nefavorabilă a “justiţiei învingătorilor” printr-un proces derulat în regie proprie. Iar pe plan internaţional, guvernul interimar poate că va acumula oarecari puncte printr-un proces corect. Mai mult decât problematic rămâne însă dacă prin acest proces se va reconsidera într-adevăr epoca îndelungată şi sumbră a dictaturii. Cum s-a reuşit de pildă prin “comisia adevărului” din Republica Sudafricană, care a vizat mai mult faptele şi dedesubturile lor decât făptaşii. De la Bagdad este însă foarte departe până în Africa de Sud.