1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

S-a schimbat calimera. Serios?

Ce va fi după un referendum formulat atât de complex încât îi lasă în ceaţă pe cei mai mulţi greci? Nu pare să ştie nimeni. Un fapt e cert. UE va pierde. Iar grecii şi mai şi. Spre paguba noastră şi a democraţiilor.

Se ceartă unii, în Germania, cu spume la gură. Oare la ce vârstă se pensionează grecii? "În medie, la 56 de ani", afirmă unii. "Minciună!" - ţipă alţii. "Doar cei din serviciul public o trag pe dreapta la frageda vârstă cu pricina. Angajaţii din întreprinderile particulare încep să-şi savureze renta viageră la 60 de ani!"

Măi să fie. Danezii, spaniolii şi cu nemţii, mai proşti, zgârciţi şi mai săraci (ori fără duhul) au hotărât să-şi crească vârsta de pensionare la 67 de ani. Ulterior, noua coaliţie guvernamentală germană, cu stânga social-democrată în componenţa ei, a decis să revizuiască această lege. Astfel, li s-a permis şi celor de 63 de ani să se pensioneze fără penalităţi, dar numai pentru cazul în care au muncit, practic fără întrerupere, patru decenii, cotizând disciplinat în tot acest răstimp.

Dar mai uşor cu munca şi cu disciplina în Bizanţ. Quod licet iovi non licet bovi. Nu are voie boul să-l imite pe Zeus. In Olimpul elen domnesc, mai nou, socialiştii radicali şi populiştii de dreapta cu semizeii Tsipras şi Varoufakis în frunte. Graţie lor, s-a schimbat calimera.

De vină pentru tot şi toate, de la accesul lor la butoane încoace, nu mai e decât Germania. Germania lui Merkel. Sau, dacă preferaţi, - dar nu-i oare acelaşi lucru? - Europa, bat-o vina! Creditorii, bată-i vina. Care ar fi întârziat cu bună ştiinţă negocierile. N-au "refuzat” ei să ne „restructureze” datoriile? Să facă bine să ne ierte de ele, că, în fond, de ce le-am plăti? Nu ne-au "şantajat ei, mizând pe închiderea băncilor”, după cum crede şi afirmă numitul Varoufakis? Care pare convins că, în fond, nici măcar ei, europenii, nu mai cred de mult că grecii vor plăti cândva ceva!

În răstimp şeful său ba se dă mieluşel, "capitulând" în aparenţă, prin acceptarea, timp de o clipă, nu mai mult, a condiţiilor, ridicol de avantajoase pentru greci, a creditorilor, ba se încăpăţânează, în secunda doi, să le ceară grecilor să dea la referendum cu Europa de pământ. Căci, sugerează el, aceşti creditori răi, europenii aştia ai lui Merkel, nu ne mănâncă ei sufletul, sufletul nostru neprihănit, fără de care ce-ar fi fost ea, oare, Europa?

Dar, chiar aşa, ce mai e oare Europa? De când, în ciuda generozităţii popoarelor europene, care au pompat sute de miliarde de euro în falimentarul stat elen, UE şi Eurogrupul s-au hotărât să tot cedeze în faţa teribilismelor made in Atena, ce credibilitate mai are oare Uniunea? Ce să mai zică statele europene care, ca Spania, Portugalia, Irlanda şi Italia s-au scos din criză nu doar cu ajutor european, ci devenind global competitive printr-un amplu şi susţinut efort propriu şi prin reforme extrem de dureroase?

Dar pe de altă parte, cu ce credibilitate ar mai rămâne Europa, dacă eşuează, prin grexit, statul elen, iar zona euro şi poate şi Uniunea încep să se fărâmiţeze? Speriată la culme de această perspectivă, elita de stânga care conduce Europa de câteva decenii nu vrea în ruptul capului să-i lase pe greci să-şi vadă de treaba lor. În consecinţă, se tot aruncă bani buni după cei răi, pierduţi, de-a lungul anilor, în sacul fără fund al datoriilor greceşti.

Aşa se face că Europa, cea asaltată şi de numeroase, tot mai numeroase alte griji, ca refugiaţii, ca Putin în estul Ucrainei, ori terorismul debordant, să ajungă şi cu Grecia într-o „no win situation” sau, dacă preferaţi, într-o „lose-lose situation”: perdantă e, va fi, orice ar face.

În ce-i priveşte, grecii, se ştie, nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le-a mirosit vreodată. Nu ne schimbăm poziţiile de la o clipă la alta. Nu irităm pe toată lumea blufând la nesfârşit. Nu suntem absurzi, nu ne-am discreditat. Ci suntem, ca Ponta, mândri că suntem români. Pardon, greci. Şi ca atare suntem convinşi că vom rămâne, fir-ar ce-ar fi, în Europa. Căci am declarat apartenenţa noastră la ea „nenegociabilă”. Iar cu obrăznicia noastră, nici măcar un Ponta nu se poate pune.

Ajunşi aici ne vedem nevoiţi s-admitem că nu prea s-a schimbat nimic. Calimera? Aceeaşi e. Europenii, din care mulţi, de pildă balticii, românii, alţii, au venituri şi pensii medii net mai reduse decât grecii, se vor confrunta până în pânzele albe cu revendicări elene. Şi tot până în ele vor ceda, apelând cu mari speranţe, dar în van, la un electorat elen, care să le arate el în referendum cartonaşul galben guvernanţilor săi populişti.

Ce va fi luni? Nu ştie nimeni. Sigur e doar că extremiştii şi populiştii exultă. Şi Putin se poate bucura din plin. În schimb Europa, deşi ştie că un „grexit” nu i-ar fi fatal, va pierde inexorabil. Cum şi America va pierde, geostrategic. Între perdanţi se înscriu, în genere, democraţiile. Iar pierdere mai mare decât a grecilor nu va suferi nimeni.

Dar oare de ce să ne mirăm? Nu se sfârşesc aşa, în cataclism, dacă ne satisfacem instinctul răzbunării, după o austeritate grea, orice orgii electorale soldate cu alegerea în fruntea statelor a unor extremişti? Orgiile au, iată, şi ele, preţul lor.