1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Germania

Sărăcia strigătoare la cer

Protestele europenilor împotriva politicilor de austeritate menite să scoată ţările zonei monetare euro din impas nu contenesc, dar au ocolit deocamdată, Germania. Pentru cîtă vreme?

Cu cîţiva ani în urmă, la Köln, pe caldarîmul unei alei de pe malul Rinului, un plimbăreţ obişnuit să se uite unde calcă, putea citi o inscripţie provocatoare prin conţinutul ei radical stîngist: Sărăcie pentru toţi!

Între timp, insolenta revendicare riscă să se împlinească (fireşte cu excepţiile de rigoare, cruţînd totuşi de pauperitate mai bine de o treime din locuitori) pînă şi în ţara care trece drept cea mai bogată şi stabilă în vremuri de criză: în Germania.

Necazul nu se va produce azi sau mîine, ci peste o bună bucată de vreme, dacă guvernanţii nu vor lua în serios avertismentele unor experţi neutri, dacă nu vor înceta să dea deplină ascultare lobbyiştilor şi să tremure ca varga la verdictul agenţiilor de rating, tresărind speriaţi la fiecare nou acces de enervare a pieţelor financiare, dacă nu vor învăţa să întrevadă sub carcasa protectoare a eufemismelor de tot felul din discursurile publice şi oficiale, chipul nefardat şi dur al realităţii.

 Pot fi justificate moral salariile gigantice?

Cît de normal este ca, în timp ce, în 1985, raportul dintre salariul directorului celei mai mari societăţi germane pe acţiuni şi salariul mediu al unui funcţionar din aceeaşi societate să fi fost de 20:1, azi el să fie de 200:1? Cît de normal este ca managerii şefi ai unor mari concerne germane să-şi asigure pensii anuale de pînă la 18 milioane de euro, în timp ce ministrul federal al muncii este alarmat de sărăcia multor pensionari vîrstnici şi caută soluţii spre a curma acest fenomen? Este normal ca impozitarea veniturilor provenite din tranzacţiile de capital ( 25%) să fie mai mică decît cea a veniturilor salariale de pe urma unei activităţi productive ( impozitare ce poate atinge un procentaj de pînă la 45% )?

Discrepanţe explozive

Lista craselor inechităţi este lungă şi rămîne, din păcate, deschisă. Altminteri, nici preşedintele Bundestagului, Norbert Lammert, nu ar fi criticat public giganticele diferenţe de venit, care nu se justifică în nici un fel, nu şi-ar fi exprimat descumpănirea şi consternarea faţă de insolenţa cu care au putut fi negociate şi impuse unele salarii uriaşe. Şi nici fostul manager-şef al concernului Daimler-Benz, Edzard Reuter, nu ar fi întrevăzut în imensa discrepanţă dintre salariile mici şi cele mari, încălcarea cu un dispreţ  nemaiîntîlnit a unei limite. O discrepanţă care în viziunea lui Peer Steinbrück, candidatul social-democrat la funcţia de cancelar la alegerile din septembrie 2013, este un semnal catastrofal.

Deloc întîmplător, aceeaşi discrepanţă, aflată în creştere, după cum estimează istoricul Hans -Ulrich Wehler, într-un revelator eseu, presărat cu cifre şi date,  publicat în DIE ZEIT, va deveni probabil tema centrală a campaniei electorale în Germania anului 2013.

Dar unde sunt protestele?

Autorul se întreabă de ce în pofida acestor strigătoare la cer inegalităţi, a sporirii spectaculoase a averilor celor puţini, a diminuării clasei de mijloc şi a creşterii numărului celor săraci sau ameninţaţi de sărăcie, formele de manifestare a nemulţumirii şi protestului sunt atît de slabe în Germania, în comparaţie cu cele din ţările vecine? Printre multiplele explicaţii ale „calmului” cu care germanii suportă încă rigorile politicii neoliberale se numără şi cîteva care ţin de un anumit specific naţional, cum ar fi principiul consensului, sau un înalt ethos al muncii. În consiliile administrative şi de conducere a instituţiilor publice ca şi în cele ale firmelor particulare, reprezentanţii organizaţiilor sindicale au drept de codecizie în politica salarială şi în cea a bonificaţiilor. În acest cerc restrîns foarte puţini au totuşi un cuvînt de spus. Deciziile sunt în general acceptate şi acceptabile şi pentru că Germania - relevă Wehler în eseul citat - se numără printre primele cinci dintre cele mai bogate ţări ale lumii, oferind privilegii sociale unei pături largi de salariaţi.  Dar oare pentru cîtă vreme de acum înainte?

Bogaţii mai bogaţi, săracii mai săraci

În ultimii ani, volumul averilor particulare a sporit de la 4,5 la 9 bilioane de euro, deţinătorii acestora reprezentînd între 5 şi 10 procente din populaţia Germaniei. Numai că datele menţionate în noul Raport guvernamental asupra sărăciei şi bogăţiei, din toamna anului 2012, au fost, împreună cu alte cifre „explozive”, eliminate din varianta publică a documentului. Şi totuşi, cînd acest „lapsus” a ieşit la iveală, nimeni nu a protestat. Poate fiindcă încă din anii 50, de la începutul miracolului economic, Germania a fost marcată de o „surprinzător de stabilă inegalitate socială” scrie istoricul german Wehler. Cu deosebirea că azi, bogaţii sunt mai bogaţi ca niciodată, iar săracii, mai săraci decît în urmă cu zece, 15 sau 20 de ani. 

Un semnal de alarmă a tras deunăzi Conferinţa Naţională de Combatere a Sărăciei, înfiinţată în Germania în 1991, din care fac parte, între alte organizaţii, Crucea Roşie Germană, Caritas, Diakonie.

Deja în ultima lună a anului 2012, acest forum atrăgea atenţia asupra faptului că şansele de ascensiune socială ale săracilor sunt mult mai limitate, că riscul de a cădea în sărăcie a sporit mai mult decît recunoaşte, în mod oficial, guvernul german.

Raportul organizaţiei se dorea o replică la cosmetizatul raport guvernamental asupra sărăciei. Şi, potrivit  vicepreşedintei Conferinţei Naţionale pentru Combaterea Sărăciei, Michaela Hoffmann, sărăcia ar fi chiar rezultanta unei voinţe politice.

Cum reacţionează clasa politică?

În discuţie a fost readusă introducerea salariului minim. Dar pe cînd dezbaterile gravitează în jurul dimensiunilor numerice ale acestuia, componenta etică şi semantică a problematicii este alta. Sărăcia are limite, bogăţia nu, sau poate totuşi, da? Căci iată, pînă şi „Asociaţia de protecţie a deţinătorilor de acţiuni şi hîrtii de valoare”, care poate fi bănuită de orice, numai de stîngism nu, a propus stabilirea unei graniţe de netrecut pentru salariile marilor manageri: 10 milioane de euro.

Suma a fost rectificată prin diminuare de însuşi preşedintele Asociaţiei cu argumentul că  specialişti de vîrf pot fi angajaţi şi în schimbul a cinci milioane. Măcar în domeniul retribuţiilor, pare a exista posibilitatea instituirii unei limite a salariului maxim. Ipoteza nu este numai plauzibilă, ci şi demnă de a fi transpusă în viaţa de zi cu zi.

Cum şi de ce, explică un foarte recent studiu semnat de doi autori, tată şi fiu, Robert şi Edward Skidelsky. Titlul cărţii, care va fi curînd lansată în traducere germană (din engleză) vorbeşte de la sine: Cît de mult este îndeajuns? De la nebunia creşterii economice nelimitate la economia vieţii îndestulate.