1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Germania

"Să mor io dacă mai fur!" - clişee şi realitate în secolul XXI

Au fost, un timp, în Franţa, dar i-a alungat Sarkozy. Din Italia i-a alungat o crimă care a anatemizat un neam întreg. Din Spania i-a alungat recesiunea. Acum şi-au găsit adăposturi în Germania. Cum au fost primiţi aici?

Nu-i distingi în mulţimea de imigranţi, pe trotuare, decât după sacii transparenţi în care strâng ambalaje de plastic. Merg, îmbrăcaţi în hainele fad-fistichii, târşâind picioarele prin faţa magazinelor cu nume turceşti, pentru a dispărea, când te aştepţi mai puţin, în dosul unor uşi dezarticulate, ce nici măcar nu mai despart strada de coridoarele strâmte. La capătul lor încep scările ce urcă spre o lume promiscuă în care locuiesc, la grămadă, cinci, şase sau zece în câte un apartament cu două camere – în cazurile fericite. Reciclabilele adunate de prin tomberoane sunt printre puţinele surse de venit – poate cele mai puţin agresive, dacă poţi spune astfel când ai în faţa ochilor imaginea unei perechi de mâini scormonind gunoiul altcuiva. Pentru restul banilor fac copii. Cum apucă, cu cine apucă. Sau fură, plângându-se cu seninătate că, vezi bine, nu li se dă voie să muncească.

„Să mor io dacă mai fur“, îmi spune femeia din a cărei fizionomie palidă sesizez, după ce-şi mută năframa de pe bărbie, buba dulce de pe buză. „Să mă bată Dumnezeu“, întăreşte, desenând în aerul întunecat al serii o cruce cât toate zilele – gest total nepotrivit pe strada principală din Marxloh, unde ar trebui, de fapt, să înmoaie inimile şi portofelul majorităţii mahomedane. Turcii au pus stăpânire pe cartierul din Duisburg, de te şi miri că încă mai respiră hornurile înalte ale două dintre simbolurile Germaniei: oţelăria Thyssen-Krupp şi berăria König Pilsner.

Duisburg-Marxloh

Duisburg-Marxloh

Mulţi dintre oamenii locului au plecat în nefiinţă; urmaşii lor s-au cam dus care-ncotro, în căutarea unui alt mic Wirtschaftswunder, miracolul economic german trăit prin anii ’50 - ’60 de părinţi şi bunici. În locul atâtor cârciumi închise odată cu plecarea muşteriilor tradiţionali s-au ivit ceainăriile anatoliene, magazinele cu sarafane ca-n serai, baclavaleriile aromate şi frizeriile fremătând de voci ca pe străduţele în pantă ce urcă dinspre Bosfor. Peste ceva vreme, istoria va consemna – fapt divers şi curiozitate – că de pe aici proveneau primii mari burghezi ai Germaniei lui Bismarck, industriaşii ce aveau să cucerească lumea largă cu oţelul şi cărbunii bazinului Ruhr.

Au fugit până şi cele mai rătăcite dintre oile negre ale capitalismului neoliberal, drogaţii – rămaşi fără ancoră, de când nu mai sunt cârciumile de altădată. În apartamentele ce se goleau nu a avut mai nimeni tragere de inimă să se mute. Au stat aşa, camerele abandonate, degradându-se una după alta, până când blocurile au rămas goale. Nici atunci nu s-au mutat turcii în ele. Le-au cumpărat diverşi investitori imobiliari, veniţi de prin Balcani. Şi, după o vreme, şi-au găsit şi muşterii.

Doi copii şi un pic, chiria pe o lună

Au fost, un timp, în Franţa, dar i-a alungat Sarkozy. Din Italia i-a alungat o crimă care a anatemizat un neam întreg. Din Spania i-a alungat recesiunea. Acolo, în Spania, era bine, mă asigură puştiul aşteptând cuminte pe un scaun până ce-şi rezolvă părinţii treburile administrative pentru care au ieşit în oraş. Aici, în Germania, au găsit o locuinţă şi vor să îşi facă acte de luare în spaţiu. Flotantul, cum ar veni. Nu înţeleg o boabă germană; iar de la primăria cartierului Hochfeld li s-a cerut să traducă certificatele de naştere ale copiilor şi pe cel de căsătorie – deşi documentele, eliberate de către statul român, sunt redactate în trei limbi, tocmai pentru a fi recunoscute în întreaga Uniune Europeană.

Duisburg-Marxloh

Duisburg-Marxloh

Contractul de închiriere nu spune nimic despre plata curentului. N-aveau habar că e musai s-o facă. Lor nu le-a spus nimeni să se înregistreze la furnizorul de curent. Bine, că nici nu consumă prea mult. Au un singur bec. Şi boilerul, dar, spun, era deja acolo, când s-au mutat – ca şi cum ar dori să fie tuturor limpede că nu l-au cerut ei.

Vor să îşi dea copiii la şcoală. Spun, ca mai toţi în situaţia lor, că vor să le ofere şansa unui viitor mai bun. Poate chiar aşa o fi. Dar: un copil înscris la şcoală este un copil care procură familiei circa 150 de euro donaţi de statul german. O chirie lunară începe undeva în jurul a 300-350 de euro. Atât cere proprietarul. Teoretic, doi copii şi un pic rezolvă problema.

Dar nu sunt mulţi cei care au contact direct cu proprietarul. Între proprietar şi chiriaşi s-a aşternut o pătură a intermediarilor. Au adunat, deja, câţiva ani de şedere în Germania şi au învăţat mersul lucrurilor – şi mai toate portiţele legale. Subînchiriază locuinţele cu cel puţin o sută de euro în plus.

„Măgarul cacă bani”

În general, proprietarul german are nevoie de garanţii serioase înainte de a-ţi închiria locuinţa: chiria pe trei luni în avans, de exemplu, poate şi un contract de muncă ferm. Or, conform excepţiilor de la normele universal valabile ale Uniunii Europene, piaţa muncii este parţial închisă pentru cetăţenii comunitari proveniţi din Bulgaria şi România. În principiu, ar fi nevoie de ei. Germaniei îi lipsesc specialiştii – dar şi forţa brută de muncă. Aşa sună şi politica oficială. Dar politica este sora bună a acelei meserii despre care clişeul spune că este cea mai veche din lume. În loc să faciliteze pătrunderea muncitorilor de care duce lipsă Republica Federală, autorităţile regionale şi locale aleg să menţină stufărişul birocratic, profitând, de multe ori, de dezorientarea noilor veniţi şi plasând la fiecare ocazie noi şicane, cum ar fi, iată, traducerea certificatelor de naştere şi căsătorie.

Aduşi contra cost – costuri pe care sunt obligaţi să le restituie – prin diverse filiere despre care nu vorbesc niciodată, noii imigranţi nu au bani de tradus acte. Nu au, de fapt, bani de nimic. Dar la cele mai multe nevoi renunţă. Nu pot renunţa însă la intrarea în legalitate. Aşa că se împrumută – la aceleaşi personaje care le-au oferit şi adăpost. Pe măsură ce timpul trece şi se apropie scadenţa, le devine clar că nu au cum achita datoriile. Şi nici nu pot ieşi din blocaj. Ceea ce urmează le adânceşte picajul. Se apucă de furat. Sau plătesc în tot felul de servicii la marginea legalităţii. Norocul promis şi-l găsesc la negru. Sau la roşu. Roşul din lumina felinarelor. Se vând pe mai nimic până la vârstă la care nu mai fac faţă pretenţiilor unei clientele la fel de vinovate ca şi mult blamatele reţele criminale care le-au cumpărat trupul şi tinereţea. Între timp, cei mai mici sunt trimişi să lucreze pe la buzunare. Mai ales că drumul spre şcoală e al naibii de complicat. Nu neapărat pentru că nu le-ar fi drag să meargă la şcoală. La întrebarea stupidă a reporterului „Şi ţi-a plăcut şcoala?“, puştiul familiei venite din Spania, el însuşi acolo născut, în Spania, dă din cap afirmativ. Fratele lui mai mic priveşte atent o planşă cu literele alfabetului german ilustrate cu câte un animal sau o plantă. Banana, maimuţa, câinele, capra... Cum să fie capra aia cu gâtul lung? „Aia nu e capră? Are gâtul până la cer? Atunci e girafă”. Şi înainte de girafă e vulpea şi înaintea ei măgarul. „Măgarul cacă bani!“, zice, râzând şmecher. Cum aşa? De unde ştie asta? Cine i-a spus? ”Ştiu eu!“.

Măgarul cacă bani!

"Măgarul cacă bani!"

Ştie el, care nu a ajuns încă în nici o instituţie de învăţământ. Şi nici nu va ajunge prea curând. Nici el, nici fratele lui mai mare, care are deja câţiva ani de şcoală în Spania. Pentru a fi admişi în şcoală trebuie să petreacă o perioadă în aşa numitele clase de integrare pentru copii cu istoric imigraţionist. Doar că, dat fiind numărul mare de imigranţi din zona Duisburg, accesul la clasele de integrare se face pe bază de rezervare. Aşa că, pentru cel puţin un an, copiii vor rămâne să crească acasă, unde se vor educa singuri, imitându-şi apropiaţii. La vârsta aceasta, un an de bălăurit la limita legii poate fi determinant pentru evoluţia ulterioară.

„Vă spun eu: sunt rasişti!”

Aşteptând să fie trimişi la şcoală de către părinţii care pun mare preţpe cei 150 de euro primiţi drept întreţinere pentru creşterea copilului, minorii îşi duc singuri de grijă şi se înhăitează cu cine n-ar trebui. În faţa justiţiei – pentru că de cele mai multe ori într-acolo duce timpul petrecut la marginea societăţii – sunt încă protejaţi de principiul absenţei discernământului, când vine vorba despre infracţiuni. Dar, altfel decât în ţările de origine, în Germania, părinţii cam ispăşesc pentru păcatele copiilor. Pe lângă propriile păcate. Era o vreme când femeile gravide sau mamele care alăptează nu făceau închisoare. Iar printre imigranţii recent sosiţi, numărul gravidelor sau al celor care alăptează nu e deloc mic. Dar autorităţile germane s-au prins că acest detaliu juridic este exploatat în scopuri criminale, astfel că l-au scos din lista excepţiilor.

„De unde să ştie să-l ia pe tatăl copilului? Că dacă mă duc acum pe stradă şi mă culc cu unul şi fac copil şi ăla a plecat, eu de unde să-l mai găsesc?“ Ca şi când nimic pe lumea asta nu ar fi mai firesc decât argumentul tocmai expus, femeia îşi apără fata – pe care, vezi bine, statul german o stresează periodic cu această curiozitate a lui, completează un bărbat care pare a fi soţul deloc revoltat de cele tocmai auzite al doamnei dispuse să facă un copil cu primul trecător. Fiica lor are doi copii cu doi bărbaţi diferiţi. Amândoi copiii sunt născuţi la Duisburg – dar oficiul pentru protecţia copilului vrea să ştie când a rămas mama lor gravidă. „Ce vor să mai ştie? Unde şi în ce poziţie? Vă spun eu: sunt rasişti, domnule dragă“, mă asigură bărbatul. O replică, cea cu rasismul, repede învăţată; din când în când, pe lângă vorbele cu năduf rostite la adresa funcţionarilor statului german, bărbatului îi mai scapă şi câte un „hitlerist“.

Două-trei vorbe în germană mai leagă şi ei, cât să se disculpe în faţa autorităţilor. Reuşesc să se agaţe de câteva cuvinte cheie. Şi le fuge mintea. Înţeleg despre ce e vorba. Nu le ia mult timp să atingă acest prag. Dar nu au nici un interes să-l treacă. Preferă să se eschiveze în jurul unui „nu ştiu, nu cunosc limba“. Însă o învaţă – fie doar din aceleaşi motive pentru care, spune legenda, îşi învaţă românii şi maghiarii din Ardeal reciproc limbile: ca să le fie limpede cine şi când îi înjură.

Viaţa între două amenzi penale

În aproape patru luni de când e aici, unul dintre ei a acumulat, pe de o parte, suficient fond lingvistic german cât să se revolte când se vorbeşte despre ceva ce nu îi convine – dar şi un volum de amenzi pentru furt cel puţin la fel de bogat ca şi vocabularul. Teancul de hârtii primite de la diverse instanţe judecătoreşti este chiar dublu, pentru că orice sentinţă este însoţită şi de o traducere în limba română. A venit la centrul pentru asistenţă deschis, în colaborare cu primăria din Duisburg, de fundaţia ZOF e.V. pentru ca o asistentă socială vorbitoare de limba română să îi dea mură în gură rezumatul rezumatului acelor sentinţe la care a fost condamnat. Poate că speră să-l înveţe cineva vreo şmecherie, ca să nu îşi plătească greşelile.

Scrisoarea tribunalului din Cloppenburg

Scrisoarea tribunalului din Cloppenburg

Tribunalul din Cloppenburg a dispus recoltarea de probe biologice, acestea urmând să fie introduse în baza de date a Serviciului Federal de Combatere a Criminalităţii (BKA). Instanţele germane au constatat că faptele de care se face vinovat atât el cât şi soţia şi fratele lui (care au primit scrisori identice), anume tentativă de furt şi agresarea celor care nu i-au lăsat să fugă de la locul tâlhăriei, au fost săvârşite cu atâta violenţă încât „denotă energii criminale“. N-a avut curiozitatea să parcurgă traducerea în limba română. Nu se prinde ce anume vrea statul german de la el. Dacă e să plătească amenzi, plăteşte. Dar să-l lase în pace.

E nou în Duisburg şi, cum legea nu îi permite să lucreze, are timp suficient. Ar putea beneficia, gratuit, de cursuri de limbă germană. Îl interesează? Da, cum să nu. Când? Încep chiar de mâine. „A, mâine nu, nu pot, mâine sunt ocupat!“. Oricum, nu a avut niciodată interesul să înveţe mai mult decât socoteli făcute în cap: adunări, scăderi, înmulţiri şi împărţiri. Ştie exact cât i-ar veni ratele în care intenţionează să plătească amenzile penale.

Un amărât de procent în plus

Pentru încercarea de a pleca fără să plăteşti dintr-un magazin cu o pereche de pantofi de 100 de euro, amenda penală poate megre până la 1000 de euro. Evident că cei mai mulţi dintre cei prinşi nu au de unde să plătească aceşti bani. Oricum, şi dacă le-ar fi reuşit hoţia, banii de pe urma ulterioarei valorificări a pantofilor nu i-ar fi văzut. Altcineva ar fi preluat captura. Tariful pentru „furt tâlhăresc“ e standard, infim şi nu are nici o legătură cu valoarea de piaţă a mărfii. Autorităţile germane nu ezită să amintească, ori de câte ori este vorba despre cazuri de acest fel, că problema reală cu care se confruntă nu este cea a imigranţilor certaţi cu legea ci a reţelelor criminale din spatele acestora, dublată de o cooperare deficitară din partea instituţiilor statului de prin Balcani.

La sediul ZOF e.V., la sfârşitul celor cinci ore de lucru cu publicul, femeia care se ocupă de neintegraţii români notează în raportul de activitate 11 cazuri. Pare o nimica toată. În realitate, este o muncă infernală. Fiecare dintre cele 11 cazuri a venit cu un teanc de hârtii – y compris probleme – de toate felurile (de la cereri de luare în spaţiu până la amenzi pentru călătoria cu trenul fără bilet sau condamnări); iar doamna trebuie să le dibuiască pe fiecare în parte, să le ştie cum descurca iţele, să le găsească portiţe şi, uneori, să le facă faţă unei agresivităţii verbale. Ziua în care primeşte un „te rog“ sau un „mulţumesc“ este o zi câştigată. Venită fiind din România, nu o surprind multe. Din România vine şi părintele Dieter Herbert, preotul uneia dintre bisericile evanghelice din cartierul Rheinhausen. Aici, departe de centrul Duisburgului, s-au încins cu adevărat spiritele în jurul noilor imigranţi.

În centru, în cartierele dominate de turci, noul val s-a infiltrat oarecum neobservat – şi chiar s-a găsit mai rapid o cale de comunicare, ca de la imigranţi la imigranţi. Locuind amestecaţi, turcii au început să le explice noilor vecini cam pe unde se plasează limitele convieţuirii. I-au informat ce nu au sub nici o formă voie să facă – şi, cum spune un alt preot din Rheinhausen, Heiner Augustin, care a păstorit o vreme în centrul Duisburgului, cam 80% dintre noii vecini s-au dovedit interesaţi să înveţe cum se trăieşte în Germania. Restul reprezintă, cel mai probabil, exemplarele-problemă. Adică cei care nu au nici un interes să se integreze şi nici cu legea nu vor să se împace. Cu toate acestea, observă cei doi preoţi, în intervalul scurs de la erupţia valului de imigranţi, criminalitatea, pe ansamblul oraşului Duisburg, nu a crescut decât cu un amărât de procent. Fie poliţia germană nu este capabilă să ţină pasul cu infracţionalitatea de import, fie subiectul beneficiază de o reflectare distorsionată în presa locală. Explicaţia ar putea sta undeva la mijloc.

Blocul problemă

Blocul din Duisburg-Rheinhausen

Blocul din Duisburg-Rheinhausen

Rheinhausen este un fost sat de pe celălalt mal al Rinului, alipit între timp municipalităţii Duisburgului. De decenii bune locuieşte, aici, o clasă de mijloc uşor proletară, crescută în statul asistenţial german care, zeci de ani, şi-a respectat legea fundamentală ad literam, iar primele litere ale acestei legi fundamentale vorbesc despre demnitatea intangibilă a omului. Cetăţeanul a fost beneficiarul suprem al grijii statului, care a investit uneori mai mult decât a putut în protecţia socială. În cartierele rezidenţiale, străzile matematic trasate, cu locuinţe în oglindă şi curbe firave, în aşa fel încât pensionarul german aflat la volan să nu aibă nici o secundă riscul de a ieşi cu maşina în decor, liniştea domneşte 25 de ore din 24. Chiar şi copiii care se întorc de la şcoală par a-şi parcurge drumul spre casă în baloane ermetic izolate fonic. Şi, cum se prelinge lin trotuarul pe lângă peluzele tunse cu rigla, parcă, un rând de trepte te aruncă, brusc, într-o altă lume.

În blocul acela cu şase nivele de la capătul cartierului, „blocul din In den Peschen”, cum este el deja cunoscut de cititorii presei din bazinul Ruhr, s-au aşezat, de aproape un an, cam 250 de imigranţi bulgari şi români. Mai locuiesc acolo două doamne, băştinaşe, dar în restul celor 20 de apartamente sunt străinii cu care comunitatea locală s-a trezit peste noapte şi cu care nu a ştiut dacă şi cum să relaţioneze. Au văzut gunoaie aruncate pe geam şi copii jucându-se printre ele. A fost de ajuns să vadă unul dintre vecinii germani aşa ceva şi vorba a început să circule în comunitate. Povestea s-a hiperbolizat, amploarea depăşind uneori limitele logicii. S-a vorbit, la un moment dat, despre maldăre întregi de mobilier abandonat în stradă – dar nimeni nu s-a gândit că nişte oameni care nu au nimic pe lume nu au de unde să arunce în drum mobilier. De altfel, când a fost alertat proprietarul, un anume ex-iugoslav despre care se vorbeşte în cartier că ar administra şi un bordel şi ar avea o poziţie importantă în gruparea Los Bandidos, lumea s-a lămurit că nu imigranţii noi sunt de vină pentru grămezile de gunoi ci nişte foşti locatari evacuaţi forţat şi care nu au mai apucat să îţi împacheteze lucrurile, motiv pentru care au lăsat totul în mijlocul străzii.

Apă la moara xenofobiei

Aspectul dezolant al locului nu este amplificat doar de imaginaţia vecinilor. Când cobori treptele dinspre stradă în curtea interioară te întâmpină derizoriul unei lumi şubrede. Uşile metalice, trântite cândva de pereţi şi acolo înţepenite, ale ghenelor sunt dezarticulate şi pătate de rugină, ialele lipsesc, şi geamurile – la fel cum numeroase dintre geamurile apartamentelor sunt sparte şi acoperite cu pături sau cartoane. Peste balustradele balcoanelor atârnă rufe la uscat şi biciclete iar de jur împrejurul blocului stau parcate maşini cu numere de înmatriculare britanice, spaniole, franceze sau bulgăreşti. Astă vară, copii se jucau desculţi prin curtea insalubră, bătând cu picioarele peturi goale pe post de minge de fotbal. Vecinii germani nu mai văzuseră aşa ceva. Indignarea lor a adus apă la moară activiştilor unei grupări xenofobe active în vestul Germaniei, Pro-NRW pe numele ei. Recursul la sloganuri rasiste nu s-a lăsat aşteptat prea mult. „Luaţi-le copiii“, aveau să ceară, în lunile din urmă, militanţii Pro-NRW, solicitând totodată expulzarea locatarilor din In den Peschen.

Pentru expulzare, însă, nu există temeiuri legale: noii vecini sunt cetăţeni ai Uniunii Europene, au dreptul să locuiască unde vor în spaţiul comunitar iar acolo unde se aşează au dreptul să îşi dea copiii la şcoală. Mai mult, chiar, după o anumită perioadă petrecută într-un loc primesc, în anumite limite, drepturi de rezident. „Trebuie să stau cuminte încă doi ani“, îmi spune unul dintre cei care au simţit pe pielea familiei sale cât de scumpă poate fi o pereche de pantofi furaţi. Acum încearcă să se judece, argumentând că nu are venituri, în afara indemnizaţiei copiilor, şi că nu i se dă voie să muncească, motiv pentru care, desigur, e forţat să fure. Îl obligă, vezi bine, statul german.

Dar nu o s-o facă el. N-o să mai fure. Trebuie să stea cuminte cam doi ani. Eventual, dacă are noroc, mai apucă, între timp, să muncească. La spălat geamuri, de exemplu. Sau la zugrăvit. Peste doi ani, dacă nu face vreo prostie până atunci, ar putea primi dreptul să muncească semi-legal. Acum se trezeşte uneori să ajungă, dimineaţa, la ora 5, într-o parcare de pe Wanheimerstrasse. Acolo vin microbuze. Şi din microbuze ies nişte domni. Şi domnii ăştia aleg câţiva bărbaţi cărora, pentru trei euro pe oră (aproape o treime din salariul minim pe economie), le oferă şansa de a lucra în construcţii. Dacă nu se trezeşte la timp sau dacă nu este ales, nu îi rămâne decât să stea cuminte. Doi ani. Dar după ce trec cei doi ani nu mai trebuie să fie cuminte? „Ce întrebare!“, îmi răspunde – numai din priviri.

Frigul de la Mihăileşti nu se compară cu cel din Dusiburg

„Să mor io dacă mai fur!“. Pe trotuarul din Marxloh, femeia cu herpes nu are nici cea mai vagă idee cât de vulnerabilă este. Probabil s-a obişnuit cu ideea că, din când în când, îi iese buba dulce. O să o ducă aşa toată viaţa, cu imunitatea vraişte, aşteptând un alt necunoscut care să îi facă un copil şi să dispară. Ea va rămâne în urmă, parazitând statul german. Şi va cere mila trecătorilor pe strada principală a unui cartier din Duisburg în care mai fumegă hornurile oţelăriei Thyssen-Krupp şi de unde încă se mai livrează spre lumea largă celebra bere König Pilsner. În parohiile abandonate nu doar de enoriaşi ci şi de preoţi s-au mutat turcii. Atât de mulţi turci încât au construit aici una dintre cele mai mari moschei din Germania.

Vitrină în Duisburg-Marxloh

Vitrină în Duisburg-Marxloh

Printre ei, peste cinci mii de imigranţi din România şi Bulgaria trec neobservaţi. Allah sigur nu se va fi supărând când femeia cu buba dulce îl invocă, în româneşte, pe Dumnezeu ca martor al spăşeniei. „Să mă bată...“ Dacă, desigur, nu jură strâmb. A fost prinsă la furat. „Ce crezi c-am furat? Lame de bărbierit am furat. Mi-au dat cu suspendare. Merită să mă fac recidivistă pentru ce? Pentru trei lei?“. Şi acum? Din ce trăieşte? Îmi arată o fiţuică într-o ţiplă de plastic. E ziarul Fifty-Fifty, publicat pentru a reflecta viaţa celor ce trăiesc la marginea societăţii şi redactat chiar de aceştia. Îl vinde la suprapreţ. Mai are, acolo, în ţiplă, o fotografie cu patru femei. În numele lor mai cere ceva de pomană. Îi ajung banii? Se descurcă. Şi unde trăieşte? Împreună cu alte câteva fete, într-un apartament. Adună bani de chirie, cumva. Acum, că vine iarna, ce să facă? N-are unde să se ducă în România. E frig acolo, la Mihăileşti, lângă Bucureşti. Aici nu e? Ba e şi aici. Dar aici e aici...

Oarecum la fel gândesc şi autorităţile locale din Duisburg. Ar încerca să rezolve problema prin integrare. Unul dintre oficialii oraşului mărturisea presei că dacă ar fi obligat să trăiască în condiţiile în care au trăit în Europa de Est noii veniţi, la fel şi-ar lua lumea în cap. Problema e că oraşul Duisburg este uşor depăşit financiar de acest efort de integrare. Presat de instigatorii populişti de extremă dreaptă, numără de trei ori fiecare cent înainte de a-l cheltui în beneficiul imigranţilor. Dar nici să cedeze presiunilor nu acceptă. Le-ar fi simplu să le găsească nod în papură. „Să nu vă imaginaţi că, dacă îşi pun serios mintea, n-ar putea fi la fel de răi ca Securitatea lui Ceauşescu“, îmi explică părintele Herbert.

În fond, autorităţile chiar dispun de instrumente cu care să şicaneze până la alungare. Se pot lega de fiecare milimetru deplasat de la litera legii. Dar ştiu că dacă i-ar scoate pe noii veniţi din actualele locuinţe, nu ar rezolva problema ci ar transfera-o înspre un alt focar.

Cumva, însă, trebuie scoşi de acolo. Cumva trebuie spartă gaşca din blocul problemă. Dacă ar locui mai izolaţi unii de alţii le-ar fi mai uşor să înveţe normele germane. Dacă, desigur, sunt cu adevărat interesaţi să se integreze.