Sărbătorita, în pericol

Geneva e un oraş minunat, iar printre cei care se bucură de frumuseţea urbei situate pe malurile celui mai mare lac din Europa occidentală se găsesc şi cei aproximativ 640 de angajaţi ai OMC.

Comerţul mondial e o binecuvântare, susţine OMC. Cu cât mai puţină birocraţie, cu atât mai bine. Aşa cum valurile poartă orice ambarcaţiune, de la yaht de lux la barcă de lemn, un comerţ nestingherit de proceduri vamale sporeşte standardul de viaţă pe glob.

Un basm pentru copii, afirmă cei care critică teoria OMC. Practicarea unui comerţ liberalizat la scară globală foloseşte numai ţărilor puternic industrializate. Într-o competiţie fără nicio barieră, economiile emergente nu au nicio şansă în faţa adversarului, a statelor din Nord. Yahturile de lux plutesc lin pe val, în timp ce bărcile de lemn eşuează - spun ţările cu economii în curs de dezvoltare.

Cu toate acestea, de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial până în prezent aproape 160 de naţiuni au aderat la OMC - succesoarea "Acordului general asupra tarifelor şi comerţului " (GAAT). Două treimi dintre acestea sunt state cu economii emergente. În fond, cine se alătură organizaţiei se bucură automat de stimulente şi concesiuni comerciale graţie existenţei clauzei naţiunii celei mai favorizate, oferite tuturor membrilor OMC.

Aşa se face că cei peste 600 de angajaţi de la Geneva, remuneraţi cu aproape 200 de milioane de franci elveţieni pe an, au de îndeplinit două misiuni. Prima ar fi să le asigure statelor membre o platformă pentru noi runde de negocieri în vederea reducerii sau eliminării barierelor comerciale şi vamale. Cea de-a doua ţine de rolul organizaţiei în arbitrarea disputelor.

În mod surprinzător, soluţionarea litigiilor îi vine mănuşă, chiar dacă organizaţia nu deţine puterea de a impune sancţiuni. Din 1995 până în prezent, OMC a fost solicitată să medieze în 466 de cazuri. Majoritatea conflictelor au fost stinse în aşa-numita fază de consultări.

În cele mai multe cazuri implicate au fost statele puternic industrializate şi ţările cu economii emergente. Din rândul celor mai sărace ţări membre ale OMC, una singură a "îndrăznit" să facă reclamaţie: în februarie 2004, Bangladesh s-a plâns din cauza preţurilor de dumping la importurile de baterii din India.

Acest raport disproporţionat al plângerilor nu este întâmplător: Geneva e un oraş încântător, dar şi foarte scump. Ţările sărace nu-şi pot permite să trimită în Elveţia delegaţii formate din avocaţi şi specialişti cărora să le asigure cazare, masă şi birouri adecvate până la soluţionarea cazurilor. Trimişii acestor ţări sunt, de regulă, o singură persoană care luptă, fără sorţi de izbândă, cu delegaţiile puternice ale occidentului.

Acelaşi lucru este valabil şi-n cazul reprezentării politice la rundele de negocieri ale OMC. Ultima rundă (Doha) a fost numită, fără nicio ironie, "runda dezvoltării", căci de pe urma acestei tranşe de negocieri ar fi trebuit să profite mai ales statele cu economii emergente.

La finalul acesteia, verdictul experţilor a fost unanim şi foarte amar: în urma acordurilor încheiate, economiile emergente au cel mai puţin de câştigat. Tocmai de aceea nu e nevoie să fii profet pentru a spune că Doha a fost ultima rundă de negocieri a OMC.

Absolut orice decizie, atât în rundele de negocieri cât şi în structurile interne ale organizaţiei, trebuie adoptată în unanimitate. Sensul acestei reguli este de a spori disponibilitatea de a face compromisuri. De data aceasta, regula a avut efect de bumerang. Întotdeauna, undeva, există cineva care are ceva de obiectat şi blochează totul, iar în OMC nu se mai mişcă nimic.

Pe de altă parte, se spune că cel pe care-l credeai mort trăieşte mai mult. În cazul OMC, aşa ar fi de dorit, mai ales pentru economiile neperformante şi pentru cei 640 de angajaţi din frumosul oraş Geneva.