Săracă ţară bogată

Guvernul ar fi trebuit să spună de la bun început că „flexibilizarea” raporturilor de muncă este doar expresia tehnică a libertăţii.

Ideea generală ar fi ca antreprenorii să dobândească mai multă libertate, să nu mai fie ţinuţi din scurt de legislaţia care îi împiedică să angajeze nişte lucrători pentru o perioadă scurtă de timp, să-i concedieze când nu mai au nevoie de ei şamd. Dar nici acest lucru nu poate fi considerat un ideal. Dimpotrivă, enunţul acesta pare cu totul cinic.

Din nefericire dezbaterea publică s-a oprit la nivelul acesta şi de aceea, probabil că puţină lume este convinsă de nevoia reformării Codului muncii. De ce să reformezi? Pentru ca o minoritate lacomă şi cinică să dea curs şi mai mult lăcomiei şi cinismului? Pentru ca muncitorii români, aşa cum au spus sindicatele, să fie ţinuţi într-un soi de sclavagism, la cheremul unui patron labil şi discreţionar?

Discuţia trebuie să meargă, prin urmare, mai departe şi să arate că libertatea intreprinderii are darul de a stimula creativitatea şi de a asigura condiţiile imponderabile ale unei veritabile reuşite economice. Ce lipseşte în definitiv României ca să fie o ţară bogată? Îi lipsesc oare resursele naturale? Îi lipsesc terenurile fertile?

România dispune de multe lucruri care lipsesc aproape complet unor ţări cu adevărat bogate. Cel puţin zestrea agricolă este un exemplu excelent. Agricultura românească e la pământ însă din alte pricini. Ca să cultivi astăzi pământul în mod rentabil îţi trebuie, desigur, bani, tehnologie şi bune relaţii pe piaţă. Dar dacă nu ai aceste lucruri de unul singur - aşa cum e cazul proprietarului român de teren agricol - atunci te poţi asocia. Iată aşadar că ceea ce lipseşte în primul rând agriculturii româneşti este spiritul asociativ, capacitatea de cooperare şi încrederea reciprocă.

Nu este vorba doar de impresii, ci de realităţi măsurabile. Potrivit „Legatum Prosperity Index”, un program menit să ofere o descriere la nivel global, România are un nivel mai scăzut privind nivelul de trai, educaţie, sănătate decât multe alte ţări din UE sau din lume, dar ceea ce frapează este disproporţia care apare la capitolul „capital social”. La acest nivel se produce o ruptură dramatică în corpul unei societăţi care, deşi puţin dezvoltată, ar fi putut fi altfel destul de armonioasă. În toţi anii pentru care LPI oferă statistici, capitalul social (încredere, spirit asociativ) se găseşte la un nivel aproape de zero.

Codul Muncii are însă şi el legătură cu încrederea. Angajaţii se tem, în definitiv, că angajatorul va avea o conduită iraţională sau una excesiv de egoistă, fără o perspectivă pe termen lung. Temerea nu este cu totul neîndreptăţită, dacă ne uităm la graba cu care omul de afaceri autohton îşi cumpără automobile de lux, dar cu siguranţă că lipseşte un exerciţiu mai îndelungat al libertăţii pe piaţa muncii, unul în care angajatul ca şi angajatorul să dobândească încrederea că celălalt va adopta în cele din urmă o conduită raţională. Nu doar stricta corectitudine, dar chiar şi eleganţa faţă de angajaţi şi spiritul prevenitor se pot dovedi cu timpul atitudini profitabile şi, aşadar, componente ale unei conduite raţionale.

Dezbaterea despre Codul Muncii ar trebui să fie aşadar şi o dezbatere despre condiţiile imponderabile ale reuşitei economice şi despre tot ceea ce astăzi frânează energiile creatoare şi productive. Codul mucii este doar unul din numeroasele motive pentru care România rămâne pe mai departe o săracă ţară bogată.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu