Săptămîna politică românească (1 - 7 decembrie 2003)
5 decembrie 2003Publicitate
Preşedintelui Ion Iliescu nu i-a fost - textual - frică să meargă la Istanbul. Nici premierului Adrian Năstase nu i-a fost, la vremea respectivă, teamă să pogoare în China gripei atipice. Ce fii de bravi eroi, căliţi în bătălii... Curajoşii neamului au, însă, o temere - şi aceasta poartă un nume: Corneliu Vadim Tudor. Frica pare a fi, însă, cu dus şi întors. Căci pocăinţă mai bruscă decît cea a liderului Partidului România Mare fără interese ascunse nu s-a prea văzut. Ieşit la plimbare în straie de filosemit, Corneliu Vadim Tudor a dat mâna peste ţară cu partidul de guvernămînt, înainte ca băieţii de la NATO, care s-au vorbit să facă primirea României, cu steguleţe şi covoare roşii, pe 5 aprilie anul viitor, să se răzgîndească.
Acum, iertarea pe care a cerut-o Vadim a fost suspect de repede acceptată - şi la Cotroceni, spre care nu puţine invective alcibidiene s-au revărsat, dar şi la Palatul Victoria, la fel de des (dacă nu şi mai des) încondeiat şi pus la zid sub cele mai grave acuzaţii pentru care, în mod paradoxal, nu s-a simţit nimeni lezat. Aşa că începem să ţesem urzeli pentru a găsi explicaţia acestei păci politice oarecum contra naturii.
Ar fi, pe de o parte, cum spunea mai toată lumea, dorinţa partidului de guvernămînt de a-şi asigura spatele pe unul din fronturile de campanie electorală. După modelul primarului Moscovei. Nemuritorul Iuri Lujkov (care i-a supravieţuit lui Boris Elţîn iar Vladimir Putin pare a nu-l băga în seamnă) a înţeles, în urmă cu ani buni, că dacă nu poţi înfrînge mafia, e mai bine să încerci să ţi-o atragi de partea ta. Aşa că a pus-o să ridice marea catedrală Iisus Mîntuitorul, fala ortodoxiei ruse.
Nici pe Vadim nu poate, prea simplu, să-l învingă, politic, actuala putere. Şi nici un carismatic Ion Iliescu salvator nu mai are la dispoziţie. Dacă l-ar lansa pe Vadim în saltul prezidenţial fără plasă de protecţie, PSD ar putea să cadă în propria plasă. Dar nici să-l lase de capul lui nu poate. Cum nici să-l execute politic nu îşi permite. Aşa că a rămas doar varianta unu negoţ din vreme ticluit care, dacă nu acest resort pe care tocmai l-am invocat îl are, atunci poate fi într-un alt fel explicat - şi devine un argument suplimentar la comparaţia dintre politică şi cea mai veche dintre meseriile lumii. Pocăitul Vadim fi-va, de acum înainte, dat ca exemplu de cooperare întru efortul strategic naţional de integrare europeană. Spre deosebire de celelalte partide de cîrcotaşi, de iresponsabili sau chiar trădători de ţară, pentru care o campanie electorală este mult mai importantă decît drumul spre Europa.
Probabil că reprezentanţii formaţiunii de guvernămînt vor considera că, asemeni celorlalte instituţii media româneşti, ne-am înhăitat la o campanie de denigrare a Partidului Social Democrat, că i-am adus atingere imaginii. În realitate, nu facem decît să ne întrebăm ce rost au astfel de maşinaţiuni politice - în condiţiile în care, oricît de elastică s-ar dori ea, coaliţia PD-PNL, nu are nicidecum şansa de a se întinde pînă la 50% din intenţiile de vot.
E, dar pornisem de la curajul preşedintelui Ion Iliescu, primul şef de stat care a vizitat Turcia după seria de atentate de la Istanbul. Curajos va fi, cu adevărat, şeful statului român atunci cînd va avea curajul să se comporte faţă de Basarabia aşa cum se comportă omologul de la Kremlin, Vladimir Putin.
Pînă atunci rămînem cu sintagma aberantă de "cuantificare a percepţiei corupţiei". Păi e simplu: corupţia există. La Oficiului Anti- Fraudă al Comisiei Europene se vede; se văd 54 de cazuri; raportate chiar de România. Dar cîte sentinţe judecătoreşti au fost aplicate în cele 54 de cazuri? Sau chiar toate dosarele sunt încă în curs de anchetare? E lăudabil că am reuşit să le identificăm, pe cele 54 de cazuri, dar trist şi ruşinos este că ele există. Iar cîteva cazuri de corupţie sunt suficiente pentru a pune pe fugă investitorii străini. Cuvintele nu sunt ale noastre ci ale preşedintelui Adunării Parlamentare a Alianţei Nord Atlantice, Douglas Bereuter.
Acum, iertarea pe care a cerut-o Vadim a fost suspect de repede acceptată - şi la Cotroceni, spre care nu puţine invective alcibidiene s-au revărsat, dar şi la Palatul Victoria, la fel de des (dacă nu şi mai des) încondeiat şi pus la zid sub cele mai grave acuzaţii pentru care, în mod paradoxal, nu s-a simţit nimeni lezat. Aşa că începem să ţesem urzeli pentru a găsi explicaţia acestei păci politice oarecum contra naturii.
Ar fi, pe de o parte, cum spunea mai toată lumea, dorinţa partidului de guvernămînt de a-şi asigura spatele pe unul din fronturile de campanie electorală. După modelul primarului Moscovei. Nemuritorul Iuri Lujkov (care i-a supravieţuit lui Boris Elţîn iar Vladimir Putin pare a nu-l băga în seamnă) a înţeles, în urmă cu ani buni, că dacă nu poţi înfrînge mafia, e mai bine să încerci să ţi-o atragi de partea ta. Aşa că a pus-o să ridice marea catedrală Iisus Mîntuitorul, fala ortodoxiei ruse.
Nici pe Vadim nu poate, prea simplu, să-l învingă, politic, actuala putere. Şi nici un carismatic Ion Iliescu salvator nu mai are la dispoziţie. Dacă l-ar lansa pe Vadim în saltul prezidenţial fără plasă de protecţie, PSD ar putea să cadă în propria plasă. Dar nici să-l lase de capul lui nu poate. Cum nici să-l execute politic nu îşi permite. Aşa că a rămas doar varianta unu negoţ din vreme ticluit care, dacă nu acest resort pe care tocmai l-am invocat îl are, atunci poate fi într-un alt fel explicat - şi devine un argument suplimentar la comparaţia dintre politică şi cea mai veche dintre meseriile lumii. Pocăitul Vadim fi-va, de acum înainte, dat ca exemplu de cooperare întru efortul strategic naţional de integrare europeană. Spre deosebire de celelalte partide de cîrcotaşi, de iresponsabili sau chiar trădători de ţară, pentru care o campanie electorală este mult mai importantă decît drumul spre Europa.
Probabil că reprezentanţii formaţiunii de guvernămînt vor considera că, asemeni celorlalte instituţii media româneşti, ne-am înhăitat la o campanie de denigrare a Partidului Social Democrat, că i-am adus atingere imaginii. În realitate, nu facem decît să ne întrebăm ce rost au astfel de maşinaţiuni politice - în condiţiile în care, oricît de elastică s-ar dori ea, coaliţia PD-PNL, nu are nicidecum şansa de a se întinde pînă la 50% din intenţiile de vot.
E, dar pornisem de la curajul preşedintelui Ion Iliescu, primul şef de stat care a vizitat Turcia după seria de atentate de la Istanbul. Curajos va fi, cu adevărat, şeful statului român atunci cînd va avea curajul să se comporte faţă de Basarabia aşa cum se comportă omologul de la Kremlin, Vladimir Putin.
Pînă atunci rămînem cu sintagma aberantă de "cuantificare a percepţiei corupţiei". Păi e simplu: corupţia există. La Oficiului Anti- Fraudă al Comisiei Europene se vede; se văd 54 de cazuri; raportate chiar de România. Dar cîte sentinţe judecătoreşti au fost aplicate în cele 54 de cazuri? Sau chiar toate dosarele sunt încă în curs de anchetare? E lăudabil că am reuşit să le identificăm, pe cele 54 de cazuri, dar trist şi ruşinos este că ele există. Iar cîteva cazuri de corupţie sunt suficiente pentru a pune pe fugă investitorii străini. Cuvintele nu sunt ale noastre ci ale preşedintelui Adunării Parlamentare a Alianţei Nord Atlantice, Douglas Bereuter.
Publicitate