1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Rusia, ameninţările antidemocratice şi iluziile vestului

Liderii europeni i-au dat Kremlinului o săptămână să-şi schimbe cursul în Ucraina, înainte de a impune Rusiei noi sancţiuni. Germania e de acord. Dar e oare de ajuns? Ce urmăreşte de fapt Putin în Ucraina şi-n afara ei?

Kremlinul

Kremlinul

Între vorbele dure ale demnitarilor de la Bruxelles la adresa agresiunii ruse în Ucraina şi faptele moi ale UE se cască un abis nu tocmai lesne de cartografiat şi explicat. Maniheismul dictatorilor şi mişcărilor totalitare le repugnă în mod natural liderilor occidentali. Şi societăţilor deschise.

În faţa unor provocări inclusiv făţişe, Apusul, prin tradiţie, ezită, meditează şi se autoexaminează. Dar nici vestul nu poate ignora la nesfârşit ameninţări majore de felul celei ruseşti. A trece cu vederea mănuşa aruncată poate deveni rapid o neglijenţă sinucigaşă.

Inadecvarea la sursele pericolului islamist

Confruntați cu ideologia islamistă situată îndărătul atentatelor de la 11 septembrie 2001, americanii şi occidentalii au început prin a-şi pune cenuşă în cap. Înainte de a-i condamna consensual pe terorişti au investit eforturi ample în a decortica prezumtivele vinovăţii, eventual inconştiente, ale Occidentului, care să dea măcar o aparenţă de justificare raţională monstruoasei uri aflate la baza demolării turnurilor gemene simbolizând Apusul.

Disperata căutare de subtexte şi mobile ale visceralei ostilităţi islamiste a dat în genere nişte rezultate absurde. În prelungirea unor teorii marxiste s-a insistat mult timp, de pildă, în mod fals şi absurd, că terorismul generator de războaie asimetrice, aflat la lucru la "nine-eleven", ar fi fost "arma săracilor", a unei lumi a treia prea mizere pentru a avea acces ori a putea recurge la instrumente mai sofisticate. Apoi s-a constatat că teroriştii lui Mohamed Atta, departe de a proveni din clase ori state paupere şi departe de a fi fost needucaţi, reprezentau, dimpotrivă, in corpore, elita saudită şi arabă.

Căutările intelectuale autoculpabilizatoare au rămas, ca atare, fără vreun rezultat palpabil şi util. Dincolo de ele s-au profilat reflecţiile extrem de pertinente ale nestorului islamologiei apusene, Bernard Lewis, autor, între altele, al cărţii despre "Criza Islamului" şi rădăcinile teologice şi politice ale resentimentelor antioccidentale din lumea arabă.

La polul opus au proliferat mistificări precum cele puse în circulaţie prin teorii ale conspiraţiei pe model rusesc. În genul "Protocoalelor înţelepţilor Sionului", vehiculate mai întâi de Ohrana ţaristă, iar apoi de urmaşul ei, KGB-ul sovietic, transformat în FSB-ul putinist, s-au afirmat enormităţi despre o presupusă implicare a CIA sau a Mossadului în atentatele din 2001.

Cât priveşte serviciul secret al Rusiei, bănuit, nu fără temei, a se fi aflat la originea mai multor asasinate răsunătoare, nu în ultimul rând cel din noiembrie 2006 asupra lui Alexander Litvinenko, un ex-agent secret refugiat în Marea Britanie, FSB-ul nu pare să fi stat degeaba.

Proasta gestionare a provocărilor sistemului Putin

În contextul invaziei militare ruse în Ucraina, care, conform limbajului prudent al unor lideri de state NATO a părut mult timp să nu fie ce e, căci i s-a zis „escaladare”, pentru a nu i se spune pe nume, ar trebui să se pună din nou, acut, întrebări despre trecutul acestui serviciu secret, refulate ani la rând în occident.

De pildă, la ce va fi servit înlăturarea unor ziarişti şi autori precum Ana Politkovskaia ori Alexander Litvinenko? Scrierile lor acuză corupţia de la vârful statului rus şi al armatei ruse, precum şi prezumtiva implicare a Kremlinului şi a serviciilor secrete ale fostului KGB-ist, devenit preşedintele Rusiei, în vărsări de sânge cu bătaie politică. Bunăoară în atentatele din Rusia care au dus la declanşarea celui de-al doilea război cecen.

În ciuda unor condamnări, nu s-a lămurit nici până azi cine a ucis-o pe Ana Politkovskaia. Nici uciderea lui Litvinenko nu s-a elucidat, între altele pentru că Rusia a refuzat extrădarea insului bănuit de britanici a-l fi omorât la Londra, cu substanţe radioactive, înainte ca regimul Putin să-i permită să devină deputat al Dumei, dotat cu imunitate.

Se pune întrebarea dacă eliminarea unor astfel de adversari extrem de incomozi pentru Putin precum Politkovskaia sau Litvinenko n-a pregătit actuala politică a Rusiei, prin încercarea înlăturării din conştiinţa lumii apusene a martorilor în carne şi oase ai veritabilului Putin. Ai celui violent, agresiv, imperial şi belicos, ai liderului funciarmente antidemocratic, care nu poate gândi decât maniheistic, în alb şi negru, în termeni militari, de înfrângere şi de victorie. Se pune întrebarea de ce autorităţile britanice şi în genere occidentalii au omis, ani la rând, să condiţioneze bunele relaţii cu Moscova de elucidarea veritabilă a acestor crime.

Râvna propagandei ruse şi credulitatea europeană

Hărnicia spionilor lui Putin nu pare să fi fost egalată decât de eficienţa şi sârguinţa diversioniştilor Moscovei. Care, în mod cert, n-au tăiat nici ei, în ultimii ani, frunze la câini, de vreme ce serviciul de propagandă al Rusiei stăpâneşte, conform unui raport al ministerului apărării de la Sofia, bună parte din peisajul mediatic bulgăresc, constituind una din ameninţările majore la adresa securităţii naţionale.

Dacă aşa stau lucrurile în Bulgaria, ar putea fi util un simplu exerciţiu de gândire. Să ne imaginăm cât capital agitatoric a investit maşinăria propagandistică a Rusiei în alte ţări europene, parţial mai importante pentru Kremlin, din interiorul şi din marginile fostului imperiu comunist? Cât oare a investit regimul Putin în România şi Republica Moldova? Şi ce efort s-a vârât oare în sucirea minţilor unor puteri occidentale cheie, precum Germania?

Ani la rând, stânga vest-europeană, postcomuniştii şi agenţii de influenţă ai Kremlinului de pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic au încercat, nu fără succes, cot la cot cu propagandiştii Moscovei de la Vocea Rusiei, să adoarmă vigilenţa occidentalilor prin varii manevre. S-a repetat în neştire că Putin ar fi, chipurile, "un democrat fără prihană", după cum l-a caracterizat textual, în repetate rânduri, Gerhard Schröder, încă înainte ca fostul cancelar german să iasă de la guvernare şi să devină, la Gazprom, subalternul liderului de la Kremlin.

Rusia, s-a mai spus şi reiterat, s-ar simţi "ameninţată" de NATO. Iar alianţa nordatlantică şi-ar răci gura de pomană garantând că n-ar avea intenţii ostile la adresa Moscovei. Fiindcă, vezi bine, occidentalii insistă asupra unor demersuri defensive precum un scut antirachetă. Scut pe care, cu un tupeu infatigabil şi o consecvenţă demnă de scopuri mai bune, propagandiştii ruşi n-au obosit să-l califice drept "ofensiv" şi "agresiv".

Concomitent, Rusia a alimentat savant alte varii conflicte, de felul celui sirian, ori le-a perpetuat brutal. De pildă, printr-o sistematică politică de blocaj al mecanismelor apusene de aplanare a litigiilor armate în Consiliul de Securitate al ONU, crizele cu pricina fiind numai bune, pe de o parte, să distragă atenţia de la planurile Kremlinului, iar pe de alta, să anemieze şi să demoralizeze Occidentul.

Că iluziile întreţinute în cancelariile occidentale de agitpropul rusesc nu s-au destrămat de mult ţine însă doar în parte de campaniile diversioniste, de prezumtiva eficienţă a propagandei ruse şi de credulitatea şi naivitatea Apusului. Iar longevitatea himerelor vestului nu se leagă doar de împăciuitorisme şi laşităţi tipice pentru o lume prosperă.

Vestul şi adevărata miză a războaielor declanşate în răsărit

Rezistenţa lor e şi urmarea unor defecţiuni, instincte şi autolimitări intelectuale. A dificultăţii depăşirii unui obstacol intrinsec spiritului prevalent în societăţile deschise. E, între altele, consecinţa repulsiei cetăţeanului occidental faţă de orice gândire maniheistă, refractară prin definiţie la orice soi de negocieri, precum şi faţă de necesitatea confruntării ei frontale.

E vorba de afonia generică a spiritului apusean la melodia fundamentalismelor şi extremismelor, incapacitatea lui de a admite existenţa neaccidentală a unor politici iraţionale şi barbare, antinomice şi antidemocratice, bazate pe fanatism şi forţă, iar nu pe valori, pe norme şi pe legi utile omului şi libertăţii lui. E vorba de incapacitatea sa de a empatiza cu promotorii unor atari aberaţii totalitare, astfel încât să-i învingă şi să-i neutralizeze la timp, înainte ca preţul victoriei să se scumpească mult.

Aşa se explică faptul că, ani la rând, s-a cotizat la o răspîndită cecitate politică în vest, în temeiul căreia s-a ignorat substratul ideologic funciarmente antidemocratic al credo-ului lui Vladimir Putin. S-a crezut, în schimb, că liderul rus ar fi victima propriilor sale gafe şi greşeli întâmplătoare, a unei mentalităţi primitive, a unei educaţii machiste şi a unui caracter agresiv, excesiv şi deficitar, a unor tulburări de conştiinţă accidentale, pe scurt, a unor derapaje involuntare într-un presupus "autoritarism" regretabil, dar gestionabil.

În faţa războiului fierbinte declanşat de liderul de la Kremlin cu şi fără interpuşi în estul Ucrainei, spre a împiedica înfrângerea separatiştilor şi a planurilor Moscovei de trasnistrizare ori alipire a "Noii Rusii", Occidentul are, dacă ţine la propria identitate şi la propriile valori, datoria de a se trezi urgent şi de a-şi abandona îndelung întreţinutul împăciuitorism.

Conform editorului ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung, Berthold Kohler, în faţa „războiului lui Putin”, vestul „nu mai are dreptul să se lase dus de nas de Moscova”. La 29 august, Kohler punea degetul pe rană, scoţând în evidenţă esenţa actualului conflict. Care nu este defel consecinţa unor "accidente".

Potrivit lui, dezmembrarea Ucrainei serveşte nu doar obţinerii unei legături terestre cu Crimeea anexată şi blocării tentativelor Kievului de a adera la NATO şi UE, organizaţii care nu admit cooptarea unor ţări destabilizate şi „eşuate”. Obiectivul ei principal este frânarea avansului spre graniţele tiraniei ruse a democraţiei şi principiilor statului de drept. Fiindcă de ele se consideră tiranul ameninţat în primul rând.

La bursa noilor himere

În acest context o nouă iluzie îşi croieşte, văd, drum în vest. Unii speră ca Putin să revină la sentimente mai bune (şi mai cooperante în raport cu vestul), de teama islamismului militant şi a succeselor înspăimântătoare ale genocidalei campanii militare a "Statului Islamic" şi ale filialelor lui.

Or, nimic, nici realităţile de pe teren, nici experienţa istorică şi nici logica nu justifică, din păcate, această speranţă. Şi cu atât mai puţin martiriul creştinilor aflaţi la cheremul islamiştilor, care, iată, n-a determinat Rusia s-o lase mai moale în Ucraina.

La capitolul valori, agresiunea lui Putin şi cea a islamiştilor se întâlnesc şi se completează reciproc. În ciuda afişatului fundamentalism ortodoxist al unora din ideologii Moscovei, lor şi jihadiştilor le e comună ura faţă de americani, evrei, valorile occidentale. Îi supără la fel domnia dreptului şi a egalităţii tuturor în faţa legii, libertatea, respectul regulilor, multiculturalismul, drepturile minoritare, pe scurt, statul de drept, democraţia şi liberalismul.

La finele anilor 30 Hitler a reuşit, pe acest temei ori pe baze similare, să forjeze alianţe şi cu fascismul mussolinian şi cu imperialismul japonez şi, nu în ultimul rând, înainte de a-l viola, să încheie şi un pact cu Stalin. Cel regretat de mulţi, în Rusia lui Putin. Ar fi, în egală măsură, cu totul imprudent şi pernicios să se dea uitării precedentele istoriei, ori imperativele dictate de bunul simţ.