Ruşinea numită Iulian Vlad | România | DW | 02.10.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ruşinea numită Iulian Vlad

După război, victimele Holocaustului au tăcut îndelung, ruşinate. Aşa tac cu anii multe victime ale violurilor sau încălcării brutale a drepturilor lor. În schimb, vociferează torţionarii, asasinii şi adulatorii lor.

E greu să-ţi faci auzită vocea, după călcarea în picioare a demnităţii tale. E greu să te ridici din genunchi sau din poziţia orizontală, dacă te-ai obşnuit să te târăşti în noroi. Net mai puternice se aud în schimb. fără vreo jenă, ţipetele indignate ale făptaşilor. ”Noi? Vinovaţi? Toţi am fost de vină”, cârâiau asasinii Securităţii în 1990.

A culpabiliza dezinformata societate proaspăt ieşită din marele coşmar era o metodă eficientă spre a-i induce mila faţă de criminalii poliţiei politice. Când s-au văzut cu sacii în căruţă, inşi ca Iulian Vlad şi Aurel Rogojan s-au grăbit să-ntoarcă foaia. Cu ajutorul unor cozi de topor intelectuale, inclusiv din vest, lichelele, ca şi torţionarii şi criminalii cei laşi ai Securităţii, s-au lepădat rapid de cenuşa pe care unii, puţini, şi-o puseseră în cap. Ba şi-au arogat statutul de "eroi". 

Căci au început să răspândească asiduu teza istoric falsificantă a celor "două" Securităţi. Din care una ar fi fost, chipurile, "bună", căci i-ar fi "apărat" pasămite pe români de ruşi. Iar ei pe cea presupus "patriotică" ar fi slujit-o.

Adevărul e că, românilor, comunismul le-a călcat în picioare demnitatea. Le-a distrus viaţa şi le-a furat viitorul. Nu, nu doar în era Anei Pauker, care, de fapt era şi a lui Dej, Drăghici et eiusdaem farinae. Ci şi sub Ceauşescu, în epoca în care şi regimul naţional-comunist al lui Pingelică, susţinut de poliţia lui politică, numită Securitate, a pretins că ar fi „de partea românilor”.

Asasinate, răpiri, schingiuri, fărădelegi fără număr a comis această poliţie secretă a regimului totalitar şi în anii 70 şi 80, chiar dacă nu le-a înfăptuit la scara terorii şi crimelor în masă staliniste săvârşite la Canal, Gherla, Piteşti, Jilava, Aiud şi aiurea. Adevărul dureros este, concomitent, că n-a fost greu de loc ca ruşii să fie înlocuiţi de români ca prigonitori ai românilor. 

Sub oblăduirea ofiţerilor Securităţii li s-au zdrobit oasele şi vieţile minerilor revoltaţi nu doar de condiţiile lor de viaţă şi de muncă inumane, ci şi de trufia oficialilor comunişti din epocă, toţi, de altfel, neaoşi, trimişi de partidul comunist să negocieze cu ortacii în august 1977. Manea Mănescu, pe-atunci premier, Ilie Verdeţ, adjunctul său, şi alţi activişti s-au deplasat în Valea Jiului. Dar intervenţia lor futilă n-a durat decât o clipă. O persecuţie eternă le-a impus, în schimb, victimelor, Securitatea. I-a infiltrat şi urmărit ani şi ani la rând pe ortaci. Şi i-a pedepsit în fel şi chip pe cei care îndrăzniseră să-şi revendice drepturile. Aşijderi s-a comportat în nenumărate alte instanţe.  

De pildă în 1987, când s-au revoltat muncitorii braşoveni. Dur i-au tratat securiştii şi pe intelectualii neconformişti, pe transfugi, preoţi, studenţi, credincioşi fervenţi ai cultelor neoprotestante, pe apărătorii drepturilor sindicale şi ale omului sau minorităţilor. Nici până azi nu se ştie cu precizie câţi au dispărut, câţi au fost ucişi încercând să fugă din ţară în ultimele decenii al regimului comunist, câţi au înfundat ospiciile din motive politice. În fine, pe disidenţi.

Pe care, dacă nu făceau valuri suficiente în vest, îi asasinau prin varii metode, inclusiv prin tortură, în beciurile poliţiei ori Securităţii, aşa cum, sub Iulian Vlad, l-au omorât pe poetul inginer Gheorge Babu Ursu. Concomitent, au continuat să le victimizeze pe femei, condamnând multe la moarte prin legea avorturilor şi represiunea gândită s-o impună. Pe minoritari, prigoniţi ca atare.

Lista poate continua cu oamenii refugiaţi în Apus, în special dacă optau pentru a spune adevărul, de pildă de la microfonul Europei Libere. Grea s-a dovedit şi soarta românilor din ţară, siliţi să plătească viaţa de lux şi de huzur a Ceauşeştilor şi securiştilor prin foame cruntă, frig cumplit şi botniţă la gură, aplicată prin îndoctrinare, răspândirea fricii şi sistematica întreţinere a terorii.

Pe scurt, securiştii au fost fără hiat câinii de pază ai unui regim care, deşi detestat de majoritatea naţiunii, înţelegea să se menţină la putere în interesul nomenclaturii prin supraveghere şi represiune sistematică, prin prigoană punctuală, arestări ilegale, tortură şi asasinate. Dacă aşa acţiona această organizaţie criminală în anii mai blânzi ai regimului, oare cum trebuie calificate faptele şefului ei din faza cea mai neagră a dictaturii ceauşiste, cea de la finele anilor 80? Când la cârma Securităţii se afla Iulian Vlad, un ins ajuns la conducerea ministerului de Interne din 1977?

Am convingerea că, în ciuda vicleniei lor, inşii perverşi care au pus umărul, până la capăt, la atrocităţile poliţiei politice comuniste, n-au fost doar ticăloşi, ci şi neghiobi. Căci şi oportuniştii puteau găsi căi inteligente de a parveni, fără să-şi păteze mâinile cu sângele vărsat de securişti ori prin complicităţi cu ei. Ce e, deci, a-l elogia pe şeful criminalilor poliţiei politice? Ce e a-l ridica pe scut şi a fi primit cu osanale, cum s-a întâmplat cu Iulian Vlad? Ce e a-i atesta şefului torţionarilor ”demnitate”, ”profesionalism”, "patriotism” şi alte calităţi ori virtuţi care mai de care mai fanteziste?

Toate acestea aplică o nouă palmă, poate mai usturătoare decât toate celelalte, pe obrazul victimelor lui. Fiindcă, după ce au fost striviţi de generaţii întregi de securişti şi nomenclaturişti, românii se văd iar puşi la punct, scuipaţi între ochi şi reeducaţi de adulatorii contemporani ai teroriştilor şi asasinilor regimului comunist. Dar acum nu-i reeducă în condiţii de Război Rece şi de stalinism nici Ţurcanu, legionarul care a pus în aplicare experimentul de la Piteşti, nici ruşii.

Ci, întru reinterpretarea noţiunii de patriotism şi acceptarea versiunii lui false, rentabile, ultranaţionaliste, îi mancurtizează în democraţie propagandiştii din serviciul tartorilor impenitenţi ai unui regim totalitar mai criminal decât toate celelalte, în Europa, dacă facem abstracţie de al staliniştilor albanezi. Iar asta, la decenii după ce oamenii au avut bunătatea să-i ierte pe asasini, torţionari, turnători şi pe şefii lor, care ar fi trebuit pedepsiţi exemplar.

Cruţarea lor prezumtiv creştinească a creat nu doar o problemă de memorie şi de educaţie, de elucidare şi asumare onestă a trecutului totalitar. De tăcerea victimelor beneficiază făptaşii. Iar coruperea memoriei a generat şi o spinoasă chestiune politică, un impediment uriaş în calea instalării în România a unei democraţii liberale autentice. Şi a unui stat de drept veritabil.

Care nu poate supravieţui fără satisfacerea unui elementar simţ al dreptăţii. Sigur, Iulian Vlad a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. S-a spus că ar fi ordonat să nu se tragă în oameni, în decembrie 89. Nu ştiu în ce măsură e aşa. Dar în ipoteza că ar fi aşa, să-l lăudăm pe un criminal doar pentru că, în final de regim, i s-a făcut frică şi s-a abţinut să ucidă în masă? Rămâne o pagină de eternă ruşine pentru specia numită om, nu doar pentru majoritatea românească a victimelor Securităţii, că oamenii au tolerat eliberarea lui, sub Ion Iliescu, după doar câţiva ani petrecuţi după gratii.

Îngreţoşarea care-i apucă acum, pe mulţi, auzind ditirambii televizaţi la adresa defunctului general de securişti, e preţul de plătit pentru că nu s-au ridicat atunci revoltaţi, să umple străzile spre a cere pedepsirea unor răufăcători siniştri, în conformitate nu cu faptele lor, căci nu s-ar fi putut, dată fiind dimensiunea incomensurabilă a crimelor lor, ci măcar cu simţul dreptăţii omului modern.