Romii din Franţa şi avertismentul trecutului

Un lucru mai puţin cunoscut este că primele încercări pentru îmbunătăţirea vieţii romilor şi pentru integrarea lor în societatea mai largă a aparţinut romilor înşişi, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Potrivit unui studiu al istoricului Lucian Nastasă, în aprilie 1933 Calinic I. Popp Şerboianu a înfiinţat Asociaţia Generală a Ţiganilor din România, care avea ca scop înfiinţarea de grădiniţe pentru copii, accesul la educaţie, pregătire profesională calificată, fondarea unei Universităţi populare ţigăneşti, editarea unui ziar ş. a. Efectele nu au fost importante şi, în scurtă vreme, aveau să fie puse în practică măsurile dure ale guvernului Antonescu.

Este de semnalat însă că administraţia noului stat românesc nu reuşise să facă faţă situaţiei şi nu dispunea după Primul Război Mondial nici măcar de un recensământ valabil şi demn de luat în serios. La recensămîntul din 1930, nici nu exista noţiunea de „ţigan“ în statistică, ceea ce poate părea astăzi surprinzător. În orice caz această carenţă indică neglijarea absolută cu care statul naţional, fundat de puţină vreme, aborda problema ţiganilor. Dacă administraţia austro-ungară în Transilvania se dovedise mai riguroasă cu înregistarea şi delimitarea grupurilor etnice, administraţia Regatului României manifestase o aparentă toleranţă, sinonimă însă cu neglijarea şi omisiunea.

În orice caz la 1930 recensământul a fost primit cu ostilitate biblică şi foarte mulţi au refuzat să fie trecuţi la rubrica „ţigani". Aşa se face că au fost înregistrate abia 262.501 de persoane de etnie ţigănească, din care abia vreo 100.000 declarau că vorbesc un dialect ţigănesc.

Dar mult mai instructiv pentru istoria problemei cu toate înfăţişările ei actuale este tonul cu care guvernul Antonescu avea să califice situaţia ţiganilor. În stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 7 februarie 1941, (citată de Lucian Nastasă) mareşalul Antonescu făcea o caracterizare a situaţiei romilor în termenii următori:

„Din timpuri îndepărtate de când s-a desfiinţat robia, şi mai ales după război, a fost o invazie a tuturor ţiganilor şi a tuturor elementelor slabe de la sate. Tot ce nu era capabil la sate să ducă o muncă grea a venit la oraş, unde prin diferite mijloace, îşi cîştigă existenţa fără să muncească. De aceea în împrejurimile Bucureştilor s-au creat mahalale infecte cu oameni fără căpătâi.“

Ulterior avea să fie realizată o nouă recenzare a romilor în mai 1942, urmată apoi de măsurile strict secrete privind deportarea în Transnistria atât a nomazilor cât, ulterior, şi a sedentarilor. Comunismul care a moştenit această situaţie socială dramatică nu a făcut nimic durabil, reuşind doar să îngheţe problematica prin măsuri represive dure. Ţiganilor li s-au confiscat bunurile şi au fost sărăciţi odată în plus, fiind puşi în imposiblitatea de a-şi mai exercita meseriile tradiţionale.

Chiar dacă după 1989, condiţia romilor s-a schimbat în multe privinţe, dacă au apărut în sânul comunităţilor o veritabilă plutocraţie, majoritatea populaţiei rome a rămas săracă, iar relaţia cu satul şi administraţia se dovedeşte pe mai departe problematică. Oficialii occidentali, după o lungă perioadă de ezitare, au început să vorbească tot mai apăsat de „flagelul“ nomadismului originar din România. România şi UE se află deopotrivă într-un impas atît practic cît şi ideologic. Iar lucrul aceste se vede cu ochiul liber din ezitarea cu care oficialităţile fie româneşti, fie franceze îşi aleg cuvintele şi tonul declaraţiilor. Prima şi cea mai mare dificultate este neîndoielnic definirea clară a problemei, căci, aşa cum am văzut, comparaţiile inevitabile cu trecutul funcţionează ca un sever avertisment.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz