1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Românul dezabuzat şi speranţa de mai bine

Apostrofările şi blestemele recoltate de orice bilanţ realist al "operei" lui C.V. Tudor şi elogiile aiuritoare la adresa acestui ins reclamă o dezbatere amplă despre aparenta neschimbare a mentalităţilor în România.

Fie şi lentă, schimbarea mentalităţilor caduce, antidemocratice are totuşi loc chiar şi în state eminamente conservatoare. În România întârzierea ei nu e întâmplătoare. Vrută, conştient sau inconştient, de segmente ale elitei, această întârziere e o parte a problemelor de fond ale ţării. Un tineret deştept, deschis, activ, globalizat şi informat ar putea-o accelera.

„Am tratat moartea lui Corneliu Vadim Tudor cu indiferența cuvenită”, notează, deprimat, pe Contributors.ro, filosoful Andrei Găitănaru. Gânditorul precizează că şi-a dorit ca, „după o viață plină de enormități, după excese publice care ne-au rănit sufletul și mintea, măcar moartea lui” să nu-l „atingă”. Numai că nu s-a putut. Şeful BOR i-a zădărnicit planul.

Nu puţini s-au arătat sideraţi de cel de-al treilea rând de plecăciuni prilejuite în România de funeraliile unui monstru, simbol al vituperaţiei antidemocratice, antisemite şi xenofobe, în genul celor de care au avut parte, în trecut, alţi stâlpi ai propagandei comuniste, poeţi şi clovni de curte ai tiraniei.

Obturând în continuare imensul rău al celor 25 de ani de naţional-comunism, varii televiziuni l-au bocit pe aşa-zisul tribun, ridicându-l greţos în slăvi, cot la cot cu o parte a protipendadei bizantine locale, ca prezumtiv „om de cultură”.

Dar net mai deprimantă şi, în fond, mai pernicioasă pentru viitorul ţării decât masa prea uşor manipulabilă prin minţitul de popor la televizor a entuziaştilor vadimişti, manipulare de care se plângea şi Vlad Mixich, în acelaşi context, pe Hotnews.ro, e, în mod cert, inadecvarea unei părţi a elitei.

Deosebit de dureroasă, pentru mulţi credincioşi - iar credincioşii constituie în România majoritatea covârşitoare - s-a vădit intervenţia encomiastică a patriarhului Daniel. Înalta faţă bisericească a găsit cu cale, vai, să-l laude, post-mortem, pe sinistrul propagandist ceauşist.

Deşi notoriu delator, stâlp al poliţiei politice comuniste, doctrinar al regimului fricii, foametei şi frigului din anii 80 şi ex-lider extremist cu propensiuni fasciste, în comunism şi postcomunism, C.V. Tudor s-a metamorfozat postmortem în viziunea patriarhului. Care l-a elogiat pe profetul urii ca fiind, chipurile „om credincios, erudit, patriot și bun orator, care va rămâne în memoria românilor pentru pasiunea și spiritul său dinamic, dovedite în susținerea propriilor sale convingeri”. Or, e ştiut că patriotismul nu se împacă defel cu ura faţă de alte neamuri şi ţări.

Mi s-au plâns amici îmbisericiţi, puternic mâhniţi de ceea ce multor români credincioşi, neafectaţi de maladia nostalgiei comuniste, li se pare o inexplicabilă metamorfoză. Un prieten mai puţin ispitit de atitudini amnezice, şi-a amintit, în discuţia despre intervenţia patriarhului, de odioasa complicitate cu regimul comunist a multor ierarhi deveniţi turnători ai poliţiei politice.

Le înţeleg frustrarea. Înţeleg şi împărtăşesc, în mare măsură, mâhnirea celor dezamăgiţi de intervenţia patriarhului. Al cărei conţinut Găitănaru l-a calificat, perfect întemeiat, drept „stupefiant”. Fac parte dintre cei care, după 1989, au cotizat o vreme la varii autoamăgiri, nutrind iluzia că tranziţia la mentalităţi democratice s-ar putea dovedi, graţie vitezei proprii globalizării, ceva mai scurtă decât proorocise Brucan.

Dar nu m-am minţit niciodată în privinţa nevoii vitale pentru viitorul naţiunii, de a se deschide larg ferestrele şi de a se reforma şi consolida toate instituţiile româneşti, inclusiv cele mai venerabile. Ori în privinţa importanţei memoriei. N-am crezut deci niciodată că moartea unui Corneliu Vadim Tudor ar putea fi tratată cu indiferență şi, cu atât mai puţin, cu o „indiferenţă cuvenită”.

Căci, parafrazându-l pe laureatul premiului Nobel pentru pace, scriitorul evreu şi româno-american Elie Wiesel, nu ura, ci indiferenţa este opusul iubirii. Or, dacă nu ne e indiferentă naţiunea, oare cum putem fi nepăsători în reacţie la moartea unui ins al cărui impact malefic asupra poporului său s-a dovedit mult mai puternic decât au vrut mulţi să creadă, după cum reiese din oceanele de lacrimi publice vărsate la funeraliile sale cu onorori militare?

Ca atare, după „o viață plină de enormități, după excese publice care ne-au rănit sufletul și mintea”, am în continuare convingerea că ar fi nevoie să se asume trecutul, al cărui stâlp şi simbol a fost CV Tudor. Nu e nici acum prea târziu. Ba din contră. Judecând în conformitate cu experienţa istorică a Germaniei postnaziste, e imperativ să se elucideze şi să se pedepsească, fie şi doar simbolic, fărădelegile şi crimele ceauşiste.

Or, până acum, cu insignifiante excepţii, acest lucru nu s-a făcut. Nici torţionarii, nici asasinii şi nici doctrinarii care le-au susţinut ideologic crimele n-au fost traşi la răspundere. Ceauşismul beneficiază de o inexplicabilă clemenţă. O blestemăm pe Ana Pauker. Dar, succes major şi deosebit de păgubitor al propagandei şi manipulărilor postcomuniste, naţional-stalinismul, de la Dej la Ceauşescu, s-a văzut plasat într-un con al uitării. E tratat cu indiferenţă, când nu se bucură de îngăduinţă, nostalgii şi laude ditirambice. Rezultatul e cataclismic, căci tinerii continuă să fie minţiţi din greu, mentalităţile şi vechile modele culturale riscând să se perpetueze sine die.

Ce-i de făcut? De combătut dezabuzarea şi fatalismul. De contracarat tentaţia de a desconsidera România, de a comite crima, nu doar taxonomică, de a o declara „o ţară de rahat”, după cum am auzit că au desemnat-o unii, şocaţi de căciulirile în faţa sicriului liderului extremist. Căci e altceva. E o ţară străduindu-se din greu să iasă din marasmul l-a care au condamnat-o decenii de fascism şi comunism.

Avem datoria de a o ajuta să se salveze. Să nu-şi piardă busola libertăţii, credinţa în democraţie şi civism. De a protesta cu voce tare împotriva manipulărilor, prin care se profită, abil, de nevoia noastră de armonie, agravându-ni-se clivajele şi disonanţele în spiritul lui divide et impera.

Avem a demonta duplicităţile şi autoamăgirile ce ne despart de realităţi, silindu-ne să ne lăsăm dezbinaţi şi să asigurăm astfel perpetuarea la putere a unei oligarhii ticăloase. Avem a lupta contra uciderii adevăratelor noastre repere morale, a răsturnărilor axiologice efectuate prin elogierea celor ce se cer condamnaţi şi promovarea nepăsării sau urii faţă de liderii oneşti şi deci demni de urmat.

Căci aceasta este reţeta selecţiei negative a elitelor româneşti, de pe urma căreia suferă poate cel mai mult ţara. Dar putem combate eficient ce e de combătut? Putem!