Românii și viitorul Comisiei Europene | România | DW | 07.02.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Românii și viitorul Comisiei Europene

Domină la București o mentalitate de țară mică, condamnată să navigheze abil printre cei mari și ca atare privată din start de posibilitatea de a-și afirma plenar un punct de vedere propriu.

Jean-Claude Juncker a ajuns în fruntea Comisiei Europene aureolat de ”campania sa electorală” în calitate de Spitzenkandidat al grupului PPE. Din partea socialiștilor candidase Martin Schulz, astăzi lider al SPD din Germania, dar, printre alții, și actualul premier al Greciei, versatilul Alexis Tsipras. Campania din 2014 reușise să amplifice cu o câtime interesul în general scăzut pentru alegerile europene și să atenueze sentimentul deficitului democratic. Publicul asista la o dezbatere între candidați primind garanția că unul dintre aceștia, și nu altcineva, va deveni președinte al Comisiei. Parlamentul European a văzut în manevra sa din 2014 o victorie importantă, căci reușise să-și impună un candidat în pofida prevederilor din Tratat care oferă prioritate Consiliului. Practica politică a excedat ”Constituția” .

Parlamentul European a adoptat însă miercuri un text (cu 457 de voturi pentru, 200 împotrivă și 20 de abțineri) care stabilește o nouă regulă explicită prin care să fie aleși președinții Comisiei și care codifică de fapt schema aplicată în 2014. Grupurile politice vor propune câte un Spitzenkandidat (cap de listă), Consiliul fiind ținut să aleagă doar pe unul dintre aceștia. Deputații europeni au avertizat că sunt hotărâți să respingă orice altă propunere.

Care vor fi consecințele politice? Pentru o țară ca România este aproape imposibil de descifrat, căci ea are o influneță zero în cadrul grupurilor politice europene și una pe care cu multă condescendență am putea-o numi limitată în cadrul Consilului. România nu poate fi aliata naturală a Germaniei și Franței în Consiliu, ci doar ”clienta” acestora, iar câtă vreme nu aderă la nicio alianță constituită nu are cum să-și manifeste vreo influență. În plus domină la București o mentalitate de țară mică, condamnată să navigheze abil printre cei mari și ca atare privată din start de posibilitatea de a-și afirma plenar un punct de vedere propriu.

Este ilustrativ ce a spus deunăzi fostul minstru de externe Cristian Diaconescu, care observa diferențele de discurs ale oficialilor europeni cu privire la România și Polonia. Cu toate că împotriva Poloniei a fost declanșată procedura prevăzută la Art.7 din Tratat, Jean-Claude Juncker a ocolit în declarația publică subiectele delicate după întâlnirea cu noul prim-ministru polonez, dar le-a evocat cât privește România, deși aceasta nu a suscitat decomdată decât comentarii malițioase și suspiciuni. Ca om cu experiență, Cristian Diaconescu punea diferența de tratament pe seama unor percepții generale care nu pot fi schimbate de pe o zi pe alta: ”În opinia mea, exista o diferență în percepția cancelariilor occidentale (și este o realitate): spre deosebire de România, Polonia este capabilă să asigure stabilitate politică internă și totodată capacitatea de a genera coaliții internaționale.”

Cu siguranță că așa este, dar de aici a trage concluzia că diplomații români ar trebui să adopte o postură low profile și să renunțe la a-și afirma punctele de vedere, e o mare distanță. În plus Cristian Diaconescu se contrazice pe sine, căci pe de o parte dezaprobă apropierea discretă dintre București și V4, dar pe de altă parte, admiră capacitatea polonezilor a încheia alianțe.

Nu spunem că România ar trebui să adere la V4 (există destule contraiindicații care țin inclusiv de structura economiei sale), dar a te feri de o alianță conjuncturală utilă atunci când interesele tale converg cu ale altora este un non-sens. Ceea ce remarca eufemistic Cristian Diaconescu era că romanii nu se bucură de prețuire, dar acest lucru se trage și din frica lor de a asuma riscuri și de a afirma puncte de vedere în dezacord cu ceilalți. Chiar dacă în contextul actual sună cam prea dramatic să spunem că lumea îi admiră pe polonezi pentru ”șarja de cavalerie împotriva tancurilor germane”, după cum îi admiră pe unguri pentru revolta de la 1956, adică pentru curajul de a-și afirma adevărul cu toate riscurile. Iar ceea ce îi uluiește pe românii mereu ”moderați” și mereu pliați pe circumstanțe este că la capătul acestor experiențe și în ciuda contrarietăților de moment, germanii, americanii și alții sfârșesc prin a-i prefera pe unguri și polonezi când e vorba de afaceri serioase.

Acum, ca să închidem paranteza, câtă vreme românii nu sunt capabili să întrețină alianțe în interiorul Uniunii nu vor fi niciodată influenți la nivelul Consiliului, oricât de agreabil ar putea fi reprezentantul de moment al României. Iar în ce privește Parlamentul, lucrurile sunt acolo foarte diferite și țin poate mai mult de calitățile personale ale celor aleși. Cu mulți euro-deputați sub-mediocri, așa cum se prezintă astăzi, românii au perspectiva redusă de a influența în vreun fel grupurile politice. De noile reguli vor beneficia doar aceia care le înțeleg de pe acum semnificația.