1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Românii şi răsăritul libertăţii

Demisia lui Victor Ponta e necesară. Dar nu doar ca demers firesc de igienă politică într-o democraţie, fie ea şi defectă, ci ca semnal vizibil al schimbării caducului sistem pe care liderul PSD-ist l-a simbolizat.

Cu ameţitoarea viteză a procedurii de sexare a păsărilor la un colhoz românesc modernizat, înfăţişat de Moscu Copel, în filmul documentar „Va veni o zi” se fac şi se desfac în prezent, în România, guverne şi administraţii prezidenţiale.

Se discută mult şi nu întru totul adecvat despre demisia lui Victor Ponta, despre viitorul şef de cabinet al lui Klaus Iohannis, despre cai verzi pe pereţi. A murit regele, trăiască regele. Or, în cauză nu e Ponta, ci semnificaţia unei schimbări de sistem. Iar autentica semnificaţie internă şi globală a scrutinului de la 16 noiembrie continuă să le scape multora. Ceea ce, după ani de propagandă antibăsistă, nu e de mirare.

O istorie grea

Cenzurată de autorităţile ceauşiste, pelicula din 1985 a regizorului român despre o întreprindere agricolă cu o grădiniţă integrată putea fi interpretată ca un documentar inofensiv.

În fapt, "Va veni o zi" stârnea asociaţii tulburătoare, trimiţând la totalitarismul descris de Orwell în Ferma animalelor. Scurt-metrajul lui Copel propunea o paralelă între creşterea automată a puilor de găină şi cea sinistră, la comandă, prin interdicţie de avort, îndoctrinare şi dezumanizare a puilor de om ai României anilor optzeci.

Tot în 1985 era ucis în România Gheorghe Babu Ursu. Babu devenise victima vizibilă a unui sistem inuman care încercase să eternizeze puterea regimului ceauşist prin îndoctrinare naţional-comunistă, înrobire în masă şi o variantă de teroare soft, deosebită de stalinismul pur şi dur prin numărul redus de omucideri.

Escamotări abile

Decembrie 1989 a provocat o fisură importantă, dar n-a determinat bascularea sistemului comunist. S-a produs cosmetizarea şi perpetuarea lui prin nelustraţie, prin privatizare în beneficiul pilonilor regimului, prin corupţie de tip mafiot şi menţinerea la pârghii a oligarhiei securisto-nomenclaturiste.

Cosmetizările au continuat până la ruptura generată de aderarea ţării la structurile euro-atlantice. Obiectivul integrării, împărtăşit consensual, a permis introducerea, sub Traian Băsescu, a primelor demersuri de scoatere a justiţiei de sub control politic. În virtutea succesului supravieţuirii prin manevre de machiaj, după 1989, pilonii sistemului crezuseră că reformele vor putea fi stăpânite şi expediate convenabil la momentul oportun.

Dar, accelerate de globalizare, ele au dezvoltat o dinamică proprie. Detectarea tardivă a erorii a declanşat un panicat efort de regruprare şi de recuperare a puterii totale, greu de legitimat ideologic, pe termen lung, altfel decât prin naţionalism, antioccidentalism, fundamentalism şi demonizarea programatică a preşedintelui.

La sursa antibăsismului şi la capătul lui

Înlăturarea „regimului Băsescu” a părut să fie cheia reversibilităţii procesului de eliberare a justiţiei. Toate acestea sunt semnicative pentru comprehensiunea naturii votului de la 16 noiembrie. Fiindcă fondul şi formele ideologice ale antibăsismului prin care pilonii vechiului sistem au reacţionat în România la reformarea justiţiei, au marcat până la capăt campania electorală a lui Victor Ponta.

Nu e defel întâmplător că, în ajun de scrutin, liderul PSD continua să pună semn de egalitate între rivalul său sibian şi preşedintele în exerciţiu, pe care-l ameninţa cu puşcăria.

La fel de puţin întâmplătoare au fost concluziile trase de electorat după acest tip de campanie. Din maniera în care s-a făcut politică în România după accesul la putere a lui Victor Ponta, se înţelesese de altfel în ţară şi străinătate că procesului consolidării statului de drept românesc, sistat odată cu debarcarea guvernului MRU ar fi urmat să i se imprime, cu un PSD discreţionar, direcţia contrară.

Că reformele sunt reversibile se constatase anterior şi simultan în Rusia, Ungaria şi Turcia, ţări care, rând pe rând, au abandonat democraţia liberală, constituţionalismul şi respectul faţă de principiile statului de drept îmbrăţişând forme afine de etnicism, fundamentalism şi autoritarism. Iată calea pe care există temeiuri să se considere că ar fi pornit şi România dacă Victor Ponta ar fi învins în scrutinul prezidenţial.

Ar fi venit atunci ziua revanşei vechiului sistem. Pe moment, victoria lui Iohannis a împiedicat-o. Succesul lui nu reprezintă rezultatul unei simple opţiuni democratice, normale într-un proces electoral firesc dintr-un stat ca oricare altul, ci o schimbare de sistem. Din acest motiv e legitim să se califice victoria sibianului drept o revoluţie.

Pe apă nu va putea merge, probabil

Una din marile probleme ale „atipicului” Iohannis nu e doar că se investesc în el speranţe exagerate, de tipul celor de mântuire grabnică alimentate cândva de mesianicul Obama însuşi. Ci şi că, deşi a venit la putere pe creasta unei revoluţii, n-are la dispoziţie mijloace revoluţionare pentru a face politică.

Va trebui să croiască de bună seamă cu „materialul clientului”. Va lucra cu instrumente politice uzuale. Cu politicieni tipici, aşa cum îi produce clasa politică dâmboviţeană . Ar fi recomandabil ca oştirea de chibiţi să se abţină să-i mai dea sfaturi în exces şi să se concentreze, în schimb, să-l ajute să facă o „altfel de politică”, reliefând ce este fezabil.

Dar dacă magia nu-i stă la dispoziţie, e cu atât mai important ca Iohannis să obţină asistenţa externă necesară pentru ca reeditata revoluţie să nu mai poată fi confiscată. Cu votul lor, românii le-au dăruit americanilor şi întregii lumi libere un preţios respiro.

Quid pro quo

În ciuda anilor de neglijare apuseană a tendinţelor de răsdemocratizare şi readucere a ţărilor central şi est-europene sub sfera de influenţă a Kremlinului, românii au dovedit că democraţia, care înseamnă înainte de orice voinţa libertăţii, nu e chiar peste tot, în Răsărit, cu un picior în groapă.

E meritul românilor şi al elitei româneşti, că, datorită mobilizării lor, modelul Putin-Orban-Erdogan nu s-a extins, ameninţând să devină invincibil în flancul estic al NATO şi UE.

Graţie lor cad, mai nou, rapid, în Occident, solzii obturând privirile multora. Românii şi basarabenii se bucură de un interes fără precedent. Noua lor vizibilitate ţine în bună măsură de poziţia lor strategică pe linia de miră a Kremlinului, în proximitatea brutalităţii imperiale a Rusiei lui Putin.

Această premieră e, desigur, salutară. Dar nu şi suficientă. Savel ar trebui să se transforme în Pavel, scuturându-se de cecitate, indiferenţă, nevolnicie şi confuzie morală. Într-o epocă a ameninţărilor globale de felul terorismului islamist şi-al expansionismului etnicist şi antidemocratic, abulia şi relativismul nu mai sunt opţiuni. Românii au nevoie de-un consistent sprijin apusean. L-au binemeritat. E timpul să fie ajutaţi din plin, din Vest, să scape definitiv de umbra colhozului ceauşist.

"Va veni o zi" atunci. Abia atunci va fi răsărit, poate irevocabil, ziua libertăţii.