1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

România văzută de la mai mult de un metru şi jumătate

Petre M. Iancu
14 martie 2018

La Bucureşti, Dragnea nu după gratii era, ci reales la al 15-lea congres. PSD s-a retras în propriul său trecut şi anunţă nivelarea internetului, cenzura şi legi antidefăimare. Ce-i de făcut? Eu unul, mai rezist.

https://p.dw.com/p/2uIB5
New York, Skyline, Brooklyn Bridge, Manhattan
Imagine: picture-alliance/S.Reboredo

Se mai şi schimbă unele. Deşertul Atacama a înflorit. Dunele din Sahara algeriană s-au văzut acoperite de zăpadă. Până şi Stephen Hawking care, ca Einstein, ar fi vrut să vadă cum lucrează D-zeu şi-a hotărât că şi-a început creaţia prin big bang şi-o va sfârşi în găuri negre, s-a înfăţişat Creatorului, intrând în eternitatea în care n-a crezut.

Doar România dragniotă pare a sta, veşnic, pe loc. Pe locul hoţiei la nivel înalt şi al analfabetismului la vârf, când nu se întoarce hăt, în trecut, în comunism cu faţă mai mult sau mai puţin umană. Stă, altfel zis, perpetuu în bătaia ciumei roşii, a ceauşismului şi-a antonescianismului, de care Pingelică era fascinat. Mai nou s-a întors spre totalitarism pur şi dur, de vreme ce ”stima noastră şi mândria: Liviu Dragnea-România” le promite românilor puşcăria. Sau descetăţenirea.

Dar nu pentru furtul miliardelor inexplicabile din buzunarele oligarhiei securiste patronând latrine ori ale infractorului lider al PSD pe care-l suţin. Ci, ca s-o parafrazez pe Nina Cassian, „Auziţi! Auziţi! Auziţi! Există-ndrăgostiţi nefericiţi!:  pentru ”defăimare”. Adică pentru critici izvorând din inimi sfâşiate. Ar urma să fie pedepsit rostitul, de regulă din dragoste de ţară şi luciditate, al adevărurilor dureroase despre ea, despre strâmbarea dreptăţii şi justiţiei ei, despre cleptocraţia şi devalizarea, îmbolnăvirea, sărăcirea, feudalizarea, dezoccidentalizarea şi depopularea ei. 

Un regizor de geniu, azi uitat de parcă n-ar fi existat, a turnat la un moment dat, sub regim ceauşist, un film mare cu ajutorul celor mici. Personajul său principal era Bucureştiul. Ca să-şi compună declaraţia de amor la adresa urbei româneşti, Titus Mesaroş se folosise de ochii, acuarelele şi comentariile unor copii zugrăvind realitatea cotidiană a unei capitale năpăstuite de comunism.  Peliculei îi zicea ”Bucureştiul văzut de la un metru şi jumătate”. Între comentariile ei  memorabile îmi amintesc de observaţia unui copil, îngrozit de lupta cu văpăile unui cumplit incendiu şi angoasat la culme de un tată care-l maltrata. Micuţul pictase pompieri văzuţi în plonjeu, din perspectiva sa, de om de-o şchioapă, pentru care aceşti giganţi ”au şi curaj şi cizme”.

M-au năpădit aceste amintiri la Ground Zero, teatrul epopeicei lupte cu flăcările morţii teroriste, islamiste, contracarate de pompieri new-yorkezi. După luni şi ani de futile avertismente legate de involuţia politică românească solicitasem, surmenat, concediu. Şi achiziţionasem un bilet de avion la New York. Urma să petrec o săptămână în big apple.  Dar pe cererea de concediu trecusem, fără să-mi dau seama, nu 7, ci 77 de zile. Confruntat cu eroarea, am realizat că inconştientul îmi jucase o festă. N-am scormonit prea mult înainte de a înţelege că adâncurile psihicului meu îmi sugeraseră că aş avea nevoie de un lung şi consistent repaos şi o distanţă de un ocean de pecerismul PSD-ist descătuşat.

Trepidantul New York mi l-a oferit. Oraşul e un amalgam clocotitor, care nu le ia aerul celor ce se adăpostesc în el, dacă se arată în stare să se detaşeze de sclipici, de patimi, sirene şi alte ispite. Nu e doar un creuzet. E un amestec de port şi megalopolis, de zgârie nori care străpung cerul cum biblicul turn Babel n-a izbutit şi de pivniţe coborând către infernul celor mai groteşti mizerii, pofte şi angoase.

Are străzi geometric dispuse şi precis delimitate, dar tăiate, pieziş, de o şuie cale parcă fără de sfârşit ce se numeşte Broadway, fără a fi, cum îi zice numele, o cale excesiv de largă. Pare a fi scena celor mai contradictorii sau impudice vecinităţi, alăturând pământului cerul, apelor uscatul, geniul şi spiritul creator demenţei şi perversităţii, credinţa comerţului, iubirea nepăsării, studiul şi severitatea poliţistului deschiderii artistului, şansei, riscurilor sau voracităţii. Deasupra lor e însă altceva.

Deasupra lor pluteşte un duh evacuat, în genere, din ceea ce Papa a numit ”infertila bunică Europa”. E al statuii franţuzeşti din apele de vizavi de Ground Zero. E duhul care i-a isterizat pe teroriştii islamişti. Anterior îl scosese din minţi pe Stalin. Şi îl înnebunise pe Hitler într-atât, încât avea să-l determine să declare Statelor Unite, formal, un război, pe care s-a abţinut să-l declare altor state inamice, beligerante, atacate de nazişti. E duhul libertăţii. Dar şi al fertilităţii.

E duhul excentricităţii unui Donald Trump. Dar şi al facultăţii de a avea un viitor. În timp ce-l inspiram adânc, Bucureştii se întorceau în preistoria lor. Liviu Dragnea era nu hulit, ci slăvit. Nu după gratii era, ci reales la al 15-lea congres. Iar PSD se retrăsese cu arme, bagaje şi Vasilica Viorica în propriul său trecut. Oligarhiei securiste nu-i mai ajung televiziunile aliniate. Ci anunţă nivelarea internetului, represiunea şi cenzura, precum şi legi antidefăimare. Hoţii îşi exhibă piţipoancele. Politrucii îşi etalează automobilele de lux. Iar jandarmii au şi curaj şi cizme.

Sigur, nu funcţionează multe nici în big apple. În America amocurile fac victime. Iar CNN-ul, ca PSD-ul, e cantonat în propriile obsesii şi-şi persecută publicul zi-noapte cu pohtele iscate lui Donald Trump de nişte practicante ale celei mai vechi meserii. Plasarea lor în primplan nu e însă doar comerţ. E menită a-i cauza preşedintelui în ochii alegătorilor săi credincioşi. Celorlalţi li se servesc de dimineaţa până seara alarmisme ridicole privind o presupusă rusofilie a preşedintelui, un proxim război comercial după demersuri vag protecţioniste, ori confuzii stăruitoare privindu-l pe presupusul inamic public numărul unu. Să nu fie el Trump? Să fie totuşi Putin şi asasina lui poliţie politică?

Zadarnic se aşteaptă de la unele televiziuni americane vreun elogiu pentru un preşedinte care, în ciuda gafelor sale, deloc puţine, să admitem, surprinde prin spirit democratic, de vreme ce insistă să-şi îndeplinească promisiunile electorale. Şi uimeşte, impredictibil, prin succese economice şi politice externe după ani şi decenii de conformism, previzibilitate şi lamentabile eşecuri.

În van se aşteaptă în schimb o înnoire a PSD. Ori înlăturarea, de sus, a defecţiunilor care distrug rapid şi sigur democraţia. Văzută de departe, cea românească e pe dric. Examinată de aproape, este sau pare moartă în coteţ. Urmărind, de la mai mult de un metru şi jumătate, acest funest spectacol, nu puţini inşi cu meserii şi studii serioase, încă nesurpaţi de ură de sine, depresie ori fatalism, se vor fi întrebat ce alternative mai au. N-am răspunsuri bune pentru oricine. Nu ştiu decât că eu, unul, mai rezist.