1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

România priveşte în ochi „pericolul galben”

În România se mai vorbeşte cu voce scăzută despre ”pericolul galben”. Chiar şi evaluările de la cel mai înalt nivel par să fie străbătute de un soi de teamă superstiţioasă. Este teama justificată?

default

Victor Ponta şi premierul Chinei, Li Keqiang la Bucureşti

Vizita premierului chinez, Li Keqiang, pare să fie un mare succes. Au fost semnate acorduri de investiţii privind proiecte majore în domeniul energiei şi transporturilor, precum şi acorduri comerciale, dar cu toate acestea la Bucureşti persistă o ambianţă de circumspecţie. Tonul a fost dat de consilierul prezidenţial Iulian Chifu, care a formulat nişte rezerve vagi, infuzate de o teamă insuficient exprimată. Printre rânduri a plutit neliniştea tradiţională faţă de ”pericolul galben”, transpusă în termenii contemporani ai economiei globalizate. Un alt militant din tabăra preşedintelui avertiza asupra noului imperialism chinez care şi-ar fi dezvăluit în Africa chipul mai puţin luminos. Simultan a fost difuzat un document al Comisiei Europene care solicita ţărilor membre să rămână unite în negocierile de orice fel cu China, ceea ce a părut să fie un avertisment adresat direct premierului Ponta.

Teama că guvernul de la Bucureşti ar ”trăda” interesele Europei este însă cea mai puţin întemeiată. Relaţia Chinei cu UE este marcată de dezacorduri grave de foarte multă vreme, dar în acelaşi timp cunoaşte contradicţii de care România nu este în niciun fel răspunzătoare. În vara anului trecut era cât pe ce să se declanşeze un război comercial între China şi Uniunea Europeană care a fost împiedicat de intervenţia Germaniei. Bruxelles-ul exprimase intenţia de a institui o taxă de 11% pe panourile solare produse în China, avertizând că va ridica vama la 47% dacă nu se va ajunge la un acord de durată în termen de două luni de zile. La Bruxelles se estima că aproximativ 30.000 de locuri de muncă din Europa ar fi periclitate de invazia panourilor solare chinezeşti la preţuri neverosimile. Dar cu ocazia vizitei premierului chinez la Berlin, cancelarul Angela Merkel s-a pronunţat împotriva unor măsuri protecţioniste, iar ministrul liberal al Economiei, Philipp Rösler, a dezavuat în mod explicit intenţiile Comisiei de la Bruxelles. Între timp Uniunea Europeană şi China au declanşat un proces de negocieri ample în vederea definirii unui acord economic care să permită un acces reciproc mai uşor pe cele două pieţe. Săptămâna trecută preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, şi preşedintele Consiliului European, Herman van Rompuy, se aflau la Beijing unde s-a desfăşurat a 16-a reuniune la nivel înalt UE-China, în cadrul căreia s-au înregistrat, potrivit oficialilor europeni, ”progrese substanţiale”. Scopul acordului UE-China este să dubleze schimburile comerciale până în anul 2020. China este al doilea partener comercial al UE, în timp ce Uniunea Europeană este primul partener comercial al Chinei. În această ecuaţie Germania joacă însă un rol central, căci aproape jumătate din exporturile europene către China provin din Germania şi un sfert din importurile europene din China ajung pe piaţa germană. Nu e de mirare că în anumite ţări europene s-au formulat temeri că Germania ar putea utiliza ascendentul de care se bucura în relaţia cu China pentru a-şi proteja mai curând propriile interese comerciale.

Ce rol ar putea juca ţările din Europa centrală şi de Est sau, cu alte cuvinte, fostele ţări comuniste, mai sărace şi mai puţin pretenţioase? Dacă ne uităm la volumul actual al schimburilor comerciale dintre UE şi China, care atinge 500 de miliarde de euro, cu ambiţia de a ajunge la 1000 de miliarde în 7 ani, putem spune că piaţa românească e o picătură într-un ocean. Nu are nimeni a se teme că România va deveni poarta prin care chinezii vor invada Europa occidentală cu produsele lor, ucigând orice formă de concurenţă loială. Dacă aceste temeri sunt exprimate la Bucureşti este cu siguranţă mai mult din motive de politică locală. Totuşi preşedintele Traian Băsescu a reuşit să pună între paranteze adversitatea sa faţă de primul ministru şi să exprime o opinie obiectivă: ”Summit-ul e o şansă pentru România şi, dacă la nivelul Guvernului şi al tehnicienilor, proiectele care vor fi prezentate vor fi realiste şi convingătoare, România nu poate decât să câştige".

Aşadar indiferent de retorica de suprafaţă, toţi responsabilii politici din România înţeleg că li se oferă o ocazie pe care nu ar trebui să o rateze din temeri superstiţioase. După douăzeci de ani de tranziţie către economia de piaţă şi 6 ani de membră a Uniunii Europene, România descoperă că este privată de resursele de care ar avea nevoie pentru a depăşi stagnarea critică în care se găseşte. Investiţiile occidentale care au reprezentat orizontul de speranţă al societăţii în ultimii 20 de ani nu au venit decât în mică măsură şi nu dau semne că vor urma să vină, iar din multe motive România se vădeşte pur şi simplu incapabilă să profite integral de fondurile pe care UE i le pune la dispoziţie.

În această situaţie, redescoperirea Orientului era aproape inevitabilă şi probabil că s-ar fi produs de mai multă vreme dacă nu s-ar fi manifestat anumite scrupule faţă de imperativul loialităţii occidentale. Orientarea pragmatică a Germaniei mai cu seamă a reprezentat însă un imbold pentru depăşirea unor rezerve şi temeri care au existat, în ciuda faptului că diplomaţia românească nu a abandonat nicio clipă linia de prudenţă prevenitoare în relaţiile cu China. Guvernul Boc, bunoară, ezita să trimită un reprezentant la decernarea premiului Nobel unui disident chinez aflat în dizgraţia regimului de la Beijing.

În fine, dacă interesul României de a atrage noi investiţii este evident, nu este la fel de clar care vor fi efectele lor secundare. Cristian Preda atrăgea atenţia asupra dezbaterii care are loc în lume cu privire la urmările prezenţei chinezeşti în Africa în ultimele decenii.

Criticii Chinei din Occident sau din Africa au susţinut adesea că investiţiile şi împrumuturile chinezeşti de mare amploare au o miză politică importantă şi că imixtiunile Chinei în politica africană ar fi uneori foarte vizibile, aşa cum s-ar fi întâmplat în Zambia în 2006, când ambasadorul Li Baodong a ameninţat că vor fi suspendate toate investiţiile chinezeşti în minele de cupru dacă liderul opoziţiei Michael Sata câştigă alegerile.

Ceva scapă însă din toate aceste analize şi anume care este motivaţia Chinei însăşi şi care sunt în realitate obiectivele sale. China dispune de capitaluri imense neutilizate pe care încearcă să le plaseze avantajos în lumea largă oriunde găseşte un teren potrivit sau are o strategie politică globală nemărturisită? Întrebarea acesta va continua să se pună, dar pentru România problema este mai simplă. Dacă ştie ce vrea şi îşi defineşte cu precizie obiectivele nu are motive să se teamă.