1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

România, occidentul şi antisemitismul restaurat

S-a crezut, după al doilea război mondial, că antisemitismul, ideologia lui Hitler şi a legionarilor va muri odată cu trupele SS, că va dispărea odată cu Gestapoul lui Heydrich, Müller, Kaltenbrunner şi Eichmann.

Această convingere s-a dovedit iluzorie. Antisemitismul continuă să fie bine mersi, atât în estul cât şi în vestul Europei.

În vest, poliţia franceză a reacţionat la asasinarea de copii de la o şcoală evreiască din Toulouse operând recent o serie de arestări de islamişti. Aproape 20 au fost interpelaţi şi reţinuţi, nu doar la Tolouse, oraşul lui Mohamed Merah, omul reţelei teroriste islamiste al Quaida, ci şi la Paris, Nantes şi Le Mans.

Ceea ce le este comun fundamentaliştilor islamici în afară de ura contra creştinilor şi a democraţiei de tip occidental e vrăjmăşia faţă de evrei.

Această duşmănie antievreiască îi apropie de unii politicieni de extremă stânga din apus, precum de pildă de fostul primar comunist al Londrei, Ken Livingstone, dar şi de unii politicieni de stânga sau de extremă dreapta din România.

Recentele declaraţiile negaţioniste ale unui purtător de cuvânt al PSD, ignorând Holocaustul românesc şi uciderea miilor de evrei asasinaţi de cetăţeni, jandarmi şi militari români şi germani la Iaşi, nu i-a uimit decât pe cei mai naivi observatori.

Nu mai puţin alăturea cu drumul s-a dovedit un articol apărut în România Liberă, care încerca să acrediteze falsa prezumţie potrivit căreia, „în marea lor majoritate cei care au implementat comunismul în România” ar fi fost, chipurile, „evrei”.

Realitatea este alta. O descriu în mod veridic, în paginile aceluiaşi ziar, România Liberă, istorici competenţi, precum Neagu Djuvara, Radu Ioanid şi Liviu Rotman.

Care scot în evidenţă faţete esenţiale, dar îndelung trecute sub tăcere sau falsificate de mitologia neo-naţionalistă a României, ale relaţiei dintre evrei şi comunism.

Neagu Djuvara, de pildă, pune degetul pe rană, subliniind, cu totală onestitate, că „regimul comunist s-ar fi instalat în România cu sau fără evrei”, fiind „adus de armată şi de tancuri”. E vorba, evident, de cele sovietice.

Toţi oamenii de ştiinţă cinstiţi reliefează de ce un număr de evrei (cu totul nesemnificativ în raport cu cei aproximativ 800.000 de evrei din România interbelică) s-a simţit, la un moment dat, atras de marxism - nu doar în România, ci peste tot în Europa.

După veacuri de împilare, de pogromuri şi martiriu pe toate melagurile europene, unii evrei au aderat din toată inima la doctrine de stânga sau extremă stânga. Marxismul, socialismul, comunismul, promiteau să pună capăt antisemitismului şi să consfinţească emanciparea foştilor credincioşi mozaici.

Iată cum se explică, parţial, ceea ce Lucian Boia numeşte „supra-reprezentarea evreilor în anii 30 (în raport cu populaţia totală) în stânga românească”.

Există şi alte explicaţii. La sfârşitul secolului 19 şi la începutul secolului 20 avangarda gândirii politice şi filosofice occidentale tindea spre stânga. România era, în epocă, o ţară în curs de modernizare, în care sarcina deschiderii şi aducerii ei la zi a fost preluată, în mare măsură, de grupuri alogene, de evrei, maghiari, germani, provenind în special din vestul şi nord-vestul internaţionalist al României.

Spre ghinionul lor, Marx s-a înşelat. Prima dictatură bolşevică s-a instaurat nu în vestul evoluat, ci în premoderna şi reacţionara Rusie.

Dar în comparaţie cu segmentul care nu şi-a abandonat religia şi tradiţiile, mica partidă a evreilor comunişti, devenită după război o facţiune în bună parte antisemită, a rămas un grup numeric infim şi, în fapt, insignifiant, inclusiv şi mai ales în România. Niciodată proporţia evreilor din micul partid comunist român, numărând înainte de război doar circa 1000 de membri, n-a depăşit 20 la sută.

Atât Radu Ioanid cât şi Liviu Rotman se opresc, în mod salutar, asupra unora din implicaţiile antisemite moderne ale derapajelor propagandistice privind raporturile dintre evrei şi comunism.

E vorba de deraieri documentând, nota bene, ca şi în alte ţări europene, un antisemitism fără evrei, devreme ce în România nu mai trăiesc azi decât aproximativ 5-6 mii de evrei, în marea lor majoritate foarte vârstnici.

Acest antisemitism contemporan manifestat în clişee de felul celui, vădit fals, dar repetat în neştire, privind imaginara „aducere a comunismului de către evrei”, are surse şi rosturi felurite.

În vest, studiile sociologice relevă existenţa unui segment antisemit care, în Germania, a reprezentat relativ constant, după cel de-al doilea război mondial, circa 20 la sută din populaţie. O serie de antisemiţi din Germania îşi maschează anti-iudaismul sub faldurile antisionismului - o doctrină îndreptată împotriva Israelului ca stat evreu.

La fel ca anti-sionismul german actual, anti-iudaismul românesc tinde să obţină disculparea propriului grup etnic şi religios pentru genocidul comis în timpul celui de-al doilea război mondial, prin operarea unui transfer, comod, de vinovăţii reale şi imaginare.

Regula acestui transfer e simplă. Ca să se abată atenţia de la vinovăţia reală a criminalilor nazişti, sau în scopul relativizării ei cât mai eficiente, se trimite la prezumtiva vinovăţie a victimelor asasinilor nazişti sau fascişti, în speţă evreii. Cărora li se atribuie culpe şi responsabilităţi fictive.

Li se plăsmuieşte evreilor de pildă ba vina aducerii comunismului, ba li se născoceşte ori li se exagerază alta legată de prezumtiva persecutare a palestinienilor. La nevoie, li se pun în cârcă şi una şi alta.

Acest tip de antisemitism contemporan, prelungindu-l pe cel tradiţional, alimentat în continuare în România, indirect, de Biserica Ortodoxă, pentru care "suferinţa evreilor ar fi o pedeapsă divină" poate fi, uneori, sincer. Poate izvorî de pildă din ignoranţa vinovată a unora din purtătorii săi.

Adesea însă, acest antisemitism e politicianist, manipulator şi oportunist, încercând, bunăoară la Londra, în campania electorală pentru primăria capitalei britanice, să capteze votul antievreiesc din segmentul numeroasei imigraţii musulmane. Iar în România, pe al ultranaţionaliştilor cu simpatii neo-legionare.

Nu mult altfel stau lucrurile în alte ţări şi oraşe europene cu o imigraţie musulmană numeroasă.

Aşa se explică ieşirile antisemite tot mai frecvente în vest ca şi în est ale unor politicieni şi ale cozilor lor de topor jurnalistice.

Ele nu fac decât să repună pe tapet un dosar vechi, rămas până astăzi periculos şi acut. E un dosar pe care comunismul a făgăduit că-l va elimina, altă promisiune neonorată la activul totalitarismului de extracţie marxistă.

Încât, departe de a fi fost rezolvată de deceniile postcomuniste, problema antisemitismului a supravieţuit, s-a prelungit, s-a complicat, a adăugat noi mituri moderne şi contemporane celor antice şi medievale.

Iar ura împotriva evreilor e o maladie ce ameninţă, mai nou, să redevină virulentă şi să ia chiar proporţii din pricina contaminării României cu noul antisemitism occidental, vest-european, reimportat prin intermediul imigraţiei musulmane din apusul Bătrânului Continent.

E poate momentul, ca, măcar acum, după Toulouse, să se abordeze în chip ofensiv, la nivel educaţional, flagelul antisemitismului restaurat, pentru ca ura împotriva evreilor, marcând cândva Weltanschauung-ul unui Hitler sau Stalin, să nu mai incendieze încă odată Europa.