1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

România noastră, nu a lor

Cum ne raportăm la valorile noastre autentice, reale? De modul în care o vom face de acum încolo va depinde capacitatea noastră de a salvgarda democraţia.

La 25 de ani de la moartea lui Noica, împliniţi cu doar câteva zile înaintea fatidicelor alegeri româneşti de la începutul lunii decembrie, Andrei Pleşu deplângea necomemorarea filosofului de la Păltiniş.

Uitându-se în jur, la parlamentul şi guvernul reieşit din alegeri, Pleşu găsea în textul său „O aniversare uitată”, publicat de „Dilema”, şi cuvinte de înţelegere pentru ne-omagierea, ce-i drept vinovată, dar, date fiind circumstanţele, „aproape ‚normală’” a maestrului său.

Într-adevăr, cum să se potrivească oare figura unui filosof, fie şi a unui om cu o biografie complicată şi controversată, pătată de opţiunile sale legionare din tinereţe, dar cu o operă incontestabil importantă pentru spaţiul românesc, „cu o scenă dominată de prim-miniştri fără onoare”?

Cinstirea lui Noica, e de părere Pleşu, e, în fond, incompatibilă cu o lume cotropită, ca a noastră, „de parlamentari specializaţi în tâlhărie, de impostori deveniţi instituţii, de 'deştepţi' fără simţul realităţii şi de băieţi pragmatici cocoţaţi, golăneşte, pe şubrede butaforii electorale”.

„Trăim”, mai spunea Pleşu, „în lumea lui Verginel Gireadă. Noica nu face parte din această galaxie. În aceste condiţii, uitarea lui e de rigoare. E un fel de a-l proteja”.

Sună bine. Sună frumos. Dar nu pot fi întru totul de acord. Nu pentru că aş avea vreo problemă cu filosoful a cărui uitare o regretă strălucitul său discipol, deşi eseul lui Noica despre Europa nu m-a convins. Ci pentru că în uitarea, neacceptarea, încurcarea şi denigrarea valorilor autentice şi, parţial, în dihotomia operată de o parte din elite între „România mea şi România lor” rezidă două din sursele majore ale problemelor care au făcut posibil derapajul românesc.

Anglo-saxonii şi democraţia

E în firea lucrurilor ca politica să nu fie imaculată. Iar lupta pentru libertate trebuie să fie cotidiană. „Nu ne desparte niciodată decât cel mult o generaţie de extincţia libertăţii”, spunea un campion al libertăţii, un împătimit al democraţiei, omul care, ca preşedinte al SUA, a binemeritat din partea Europei, contribuind esenţial la demolarea comunismului şi la extinderea principiilor statului de drept pe Bătrânul Continent.

Ne mai amintea Ronald Reagan, alături de Churchill unul din marii mei eroi, că „nu le-am transmis copiilor noştri, prin sânge, libertatea. Că trebuie luptat pentru ea, trebuie protejată şi lăsată moştenire lor, pentru ca şi copiii noştri să facă la fel…"

Lipseşte dureros din gândirea şi tradiţia culturală central şi est-europeană şi, nu în ultimul rând, din cea românească, aderenţa la asemenea idei, recomandări şi angajamente, tipice pentru spaţiul anglo-saxon. O altă carenţă înrudită şi extrem de pernicioasă pentru libertate şi democraţie e confuzia axiologică.

Dezagregarea "sportivă" a valorilor

În România, demolarea de valori şi personalităţi, inclusiv şi mai ales a celor care s-au bătut constant, ani şi decenii la rând, pentru libertate şi democraţie se practică adesea ca un soi de sport naţional. Tot ce nu e sau nu pare definitiv omologat e atacat, pălmuit, scuipat, târât în noroi. I s-a întâmplat lui H.R. Patapievici la modul concret, lui Cărtărescu, Tismăneanu şi Pleşu, la cel abstract. I se întâmplă Hertei Müller şi li s-a întâmplat tot mereu şi disidenţilor, prea puţini, pe care România i-a avut.

Comentatorii inconfortabili pentru oligarhia securisto-mafiotă se văd bruscaţi în permanenţă, transformaţi de vrăjmaşii lor ireductibili în ţinte ale oprobriului promovat la ordin de partid de-o armată de postaci, politicieni şi ziarişti înregimentaţi.

La uciderile în efigie a participat din plin chiar şeful guvernului român, care a făcut vagi şi neacoperite aluzii dezonorante la adresa unor ziarişti. A unor prezumtivi spioni „ceauşişti” infiltraţi chipurile în rândul jurnaliştilor germani. Fără bălăcirea constantă a valorilor proprii reale n-ar fi fost posibilă alegerea unei majorităţi parlamentare în care să abunde incompatibilii, penalii, puşcăriabilii şi stelele din "galaxia lui Verginel Gireadă", spre a parafraza editorialul din Dilema.

Dar calomnia voioasă şi iresponsabilă, defăimarea vâscoasă, distrugerea de personalităţi politic incomode nu sunt rezervate doar politicienilor, răpciugoşilor din subordine şi stângii, partidului-stat, ori „mogulizatoarelor”. Se practică în toate zonele spectrului politic cu poftă şi savoare, cu graţie, cu fervoare, cu violenţă, cu voluptate şi, frecvent, cu răcnete de entuziasm.

Nici măcar certitudinile celorlalţi europeni nu scapă de obsesia deconstrucţiei. Cum se iveşte o personalitate care a demonstrat că e capabilă să coaguleze speranţele compatrioţilor săi, una bucurându-se de credibilitate bunăoară în vest, precum Monica Macovei, sau MRU, se loveşte în ea cu sete. Se scot tunurile din dispozitive şi se lansează cea mai gregară denigrare în formele ei cele mai crude şi imunde, dar şi, uneori, spectaculoase.

Concomitent se cultivă asiduu forme autohtone de idolatrie. Unii devin intangibili la modul violent. Se ridică pe scut extremişti de toate felurile, se închină busturi, străzi, parcuri şi statui până şi foştilor adulatori de casă ai familiei Ceauşescu. Şi nu doar lor.

Dojeni "afabile"

Simultan, confuzia axiologică ia mult amploare şi pentru că au loc bârfeli subtile şi clevetiri părelnic binevoitoare, care ponegresc ţinta defăimării cu aparentă afecţiune. „E bun săracul, eu l-aş vota, dar n-are stofă de conducător”. Sau: „ştie, dragul de el, e chiar un fin intelectual, dar nu se potriveşte, nu ştie să lupte, n-are carismă, ca Băsescu”.

Ca şi cum într-o democraţie ar fi nevoie (doar) de unii care să fie aruncaţi, ca Daniel, în groapă, să domesticească lei, şi nu de personalităţi capabile să înţeleagă problemele complexe ale societăţilor moderne.

Aşa se explică, în parte, faptul că maşinării de propagandă respingătoare, greţoase şi ultra-scandaloase precum cea de la Antena 3 au reuşit atât de lesne şi rapid să demonteze personalităţi moral şi intelectual cât se poate de respectabile, din dreapta reformistă a spectrului politic, pe ideea că astfel de televiziuni s-ar putea chipurile viziona fără pagube pentru fibra morală proprie. Şi pe ideea că duşmanii acestor televiziuni reprezintă România "lor", ţara "băsiştilor", ţinte chipurile "legitime".

Confuzia axiologică, savant întreţinută, explică, în parte, eşecurile politice ori succesele limitate ale unor MRU, Adrian Papahagi, Macovei, TRU, Cristian Preda, Sever Voinescu, T. Baconsky, Mihail Neamţu etc. Or, în ciuda tentativelor în bună parte reuşite de a-i denigra ori scoate din jocul politic pe unii dintre ei cu acuze inventate sau exagerate, aceşti oameni vor continua să reprezinte, probabil, marile speranţe ale scenei politice româneşti.

Să dăm deci bir cu fugiţii?

Dar aceste speranţe nu vor supravieţui dacă vom ceda tristeţilor actuale şi tentaţiei, enorme la acest final de an, de a răspunde calomniei şi erorilor electoratului prin abandon. Prin retragerea îndărătul fildeşului turnurilor noastre. A cotizat la această ispită şi Pleşu, care, în reacţie la greaţa provocată de postări calomniatoare nu mai voia să scrie, trece mai nou prin ea şi Cărtărescu, implorat recent de un editorialist să nu-şi părăsească ziarul şi arena.

Românii au nevoie ca de aer de ambii scriitori, de varii alţi ziarişti şi gânditori ca ei, de luptători care, ca Churchill, să nu se dea bătuţi nici în faţa celor mai formidabile obstacole.

N-ajută să împărţim ţara în „a noastră”, cu democraţie, cu liberali adevăraţi, nevoiculizaţi şi nebecalizaţi, cu Goethe, Europa, cu Platon şi Descartes pe de o parte şi România "lor" de alta; una, în care mase abrutizate grohăie şi râgâie, care nu vrea s-audă de Noica, nu citeşte Pleşu, Cărtărescu, Patapievici, Herta Müller, n-a auzit de „Leibniz, Kant şi Hegel, de comentatorii aristotelici, de Goethe, Eminescu şi demnitatea Europei”.

Politicienii şi comentatorii care preţuiesc statul de drept vor trebui, ştiind că politica este murdară, să-şi murdărească mâinile. Să-şi frece şi ei coatele de pleavă, de parlamentari plagiatori şi mincinoşi, de turnători, baroni, analfabeţi şi hoţi, câtă vreme justiţia şi bunul simţ electoral nu îi trimite pe ticăloşi acolo unde le e locul.

Dar oare merită? Da! Merită! Merită românii, ca şi europenii. Merită libertatea lor.