România, melancolia şi cheful ei maraton | România | DW | 29.12.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

România, melancolia şi cheful ei maraton

Mi se spune că e momentul să mă bucur. Că-ncepe anul nou. Că au crescut salariile! Că vor pocni artificiile, şampania curge-n valuri, iar la RTV se lasă cu super revelionul României! De unde atunci oştirea de mofluzi?

În fond, cum se întreabă o cântăreaţă, oare ”ce vor toţi să cumpere?” I se răspunde vesel, ”transplanturi cu reducere”! Sau, la alegere, "ţigări"! Sau "fericire". Şi apoi, cu şi mai multă vioiciune, „măi, măi, măi!". Hai cu toţii măi flăcăi! "No, hai!"

Dar unde, hai? Cum unde? Doar nu la revoluţie! La Cocina tv! Acolo se va sărbători plenar progresul României. Acolo, ni se spune, va avea loc "un chef maraton cu super invitați”! Se va-mpărţi pesemne, cu polonicul, "fericire cu reducere".

Vă îndoiţi? Nu vor cânta acolo artiştii ”în duet cu cei mai mari” politicieni şi, număr de magie incredibil, cu jurnaliştii din buzunarul lor? Cu un Ciutacu şi compania? Cu Nicoale-ce-bărbat-am-fost-odată, cu „Taraful de odinoară”, cu mama şi tăticul Celor-care-nu-vor-plagia-vreodată-pentru-că-nu-ştiu-ce-înseamnă-asta-şi nici-scrie-ori-citi-nu ştiu, în speţă cu Aruncatul-cărţii-pe-jos-Ecaterina-Andronescu şi cu ministrul-genunche-eronat-greşit-zis-Liviu-Pop? Cu Ciordache-altă-întrebare-mă-dusei-să-trec-la-Olt? Ba chiar şi cu  acoperit-autodescoperitul Robert Turcescu de la PMP, un jovial cu faţa radiind, marcată fiind de o remarcabilă exuberanţă? 

Dar atunci eu oare de ce m-am bosumflat? De ce le plânge sufletul atâtora în jurul meu? De ce-s în doliu? N-au ieşit ei oare încă din „miracolul tristeţii” funeraliilor celui ce-a fost Regele Mihai, în speţă din ceea ce un site califica patetic drept „ziua în care toate defectele poporului român s-au topit dintr-o dată"? Pesemne că nu m-am adaptat prea bine majorităţii.

Celei a cărei contrarevoluţie a început în 2012. Şi a cărei dictatură a început prin intermediul modificării legilor justiţiei şi procedurilor parlamentare şi penale, spre a-i descotorosi pe hoţi de riscul gratiilor şi a-i fixa în schimb pe veci pe tron. Modificări care distrug independenţa magistraţilor. Pun botniţă parlamentarilor din opoziţie. Calcă-n picioare Constituţia, spiritul ei, aquis-ul comunitar (adică drepturile și obligațiile apartenenţei la UE), acordurile internaţionale şi valorile întemeind alianţele prin care România scăpa cândva de sub cizma Rusiei postbolşevice.

În faţa acestui masacru mutilând România la final de an şi trimiţându-i populaţia activă fie în bejenie, fie în stradă şi-n depresii acute, mă tem că sunt la rândul meu profund deficitar. Căci, vai, nu pot să cred c-am progresat. Cred, dimpotrivă, în neghiobia mea, că economia României o ia la vale aşa cum e tratată de chirugul PSD-ist de şcoală nouă, care, lacom de şpagă, îi prescrie şi megafurtul şi amputarea investiţiilor.

Şi-apoi nu mă pot adapta deloc majorităţii şi dictaturii ei. În fond, metehnele de care sufăr nu-mi permit să gust nici alte performanţe ieşite din comun. De pildă cele produse de ipocrizia şi indiferenţa vesteuropeană faţă de duşmanii democraţiilor, din care fac parte, pe lângă teroriştii islamişti ori Rusia, Turcia, China şi Iran şi coaliţia internă a corecţilor politici. Cu toţii au inspirat oportunismul, duplicitatea şi obscenitatea publică a României PSD-iste, în frunte cu cei 40 de hoţi parlamentari din peştera dâmboviţeană a lui Ali Baba.

Să fiu iertat, deci, doamnelor şi domnilor, că vă spun doar sotto voce „La mulţi ani”. Că, dată fiind carenţa mea de adaptabilitate, mi-e peste poate să particip, chiar şi ca spectator, la mega-super-hiper-cheful-maraton care se anunţă la tembeliziunile de ştiri, în vile braziliene şi în palatele de Teleorman ale specialiştilor în tras în piept români. Ei care tocmai le fură oamenilor ţara de sub picioare de parcă ar fi covor persan au, cert, o sumedenie de motive să celebreze-n lege.

Eu nu. Eu îmi amân petrecerea. Eu sunt în doliu. Nu după rege, ci după democraţie. Şi-o ţin, acut bolnav de anti-fake-news gol-goluţ cum sunt, una şi bună cu vorba unui Vaclav Havel: „Curajul înseamnă să înfrunţi opinia majorităţii în numele adevărului”. De altfel, mă îmbărbătez, căci intuiesc că nu sunt singur în melancolia mea. Ba ştiu că suntem mulţi, iar ei puţini şi slabi. Vor râde şi petrece? Tot ce se poate.

Dar cu ce frică de mânia populară! Şi-au cumpărat o fericire cu reducere? Li se pare că au situaţia sub control fiindcă nu explodează mămăliga? Se înşală. Deflagraţia se va produce sigur, cum a avut loc şi în 1989 (când, altfel decât pretinde dezinformarea din prostie sau ticăloşie, n-a fost doar un puci) ori în Revoluţia Colectiv din 2015. La capătul proximului foc de artificii li se va cere să achite nota de plată în integralitatea ei. E piperată, vă asigur.

Până atunci le fredonez celor ce #rezistă-n case, pentru că nu vor să iasă pe Strasse, melodia Mariei Tănase: „Păi cine iubește și lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă/ Târâișul șarpelui(Și pasul gândacului/Vâjâitul vântului/ Pulberea pământului, Că furnica de-i furnică/ La trup mare, la cap mică/Și la mijloc subțirică/ De umblă pe sub pământ/Tot se ține de cuvânt"

Atunci, la urmă abia, vom râde noi ceva mai bine.