1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

România, Holocaustul, viitorul

Modul în care elitele româneşti se raportează la propriul trecut şi la trecutul naţiunii contează. Contează chiar mult. Şi nu doar dacă e vorba de condamnarea comunismului, ci şi când în chestiune este Holocaustul.

Istoricul Liviu Rotman

Istoricul Liviu Rotman

Imaginea României nu e distrusă doar de guvernanţi sau parlamentari incompatibili, penali, inepţi, incompetenţi ori certaţi cu democraţia, de încercările de demontare a statului de drept şi de emigranţi delincvenţi, ci şi de cultivarea unor carenţe de memorie.

În vest, studiile consacrate Holocaustului, martiriului evreilor şi sistemului concentraţionar nazist au făcut mai nou progrese uriaşe. Nu însă şi la Bucureşti unde, în Aula Academiei, s-a aplaudat la 14 februarie un greţos discurs falisficând istoria Holocaustului din România.

În SUA, o echipă de cercetători condusă de istoricul american Martin Dean a pus cap la cap informaţii, potrivit cărora sistemul concentraţionar nazist a cuprins net mai multe lagăre decât s-a ştiut ori crezut până acum.

După 13 ani de muncă şi eforturi asidue, depuse de istorici americani, europeni şi israelieni s-a realizat, la Muzeul Holocaustului din Washington, o imagine de ansamblu a situaţiei din timpul celui de-al doilea război mondial.

Ea schimbă datele generale privind numărul lagărelor de muncă silnică, de concentrare şi exterminare edificate de oamenii lui Hitler în Europa. Potrivit cercetărilor recente numărul lor ar fi depăşit 40.000, fiind de 7 ori mai mare decât s-a presupus până acum.

Într-un interviu acordat postului Deutsche Welle, Martin C. Dean, cercetător al Centrului pentru Studii Avansate asupra Holocaustului, a precizat că, din datele existente, naziştii au construit o reţea de 42.500 de lagăre.

Ce fel de lagăre şi pentru cine

Studiile sale relevă că în 30.000 dintre aceste lagăre oamenii erau obligaţi să presteze muncă silnică. Au existat apoi 1.150 de ghetouri în care au fost înghesuiţi, de-a valma, evreii, aproape 1.000 de lagăre de concentrare, alte 1.000 de lagăre de prizonieri de război şi 500 de bordele pentru femei silite să se prostitueze.

Au mai funcţionat apoi numeroase lagăre în care s-a încercat germanizarea unor captivi, eutanasierea bolnavilor şi concentrarea unor deţinuţi în vederea transportării lor în lagărele de exterminare. Sau, de pildă, colonii penitenciare, destinate pedepsirii, “disciplinării” şi “reeducării” unor oameni.

Studiile prezentate de Martin Dean au suscitat multă atenţie atât în SUA, cât şi în Germania şi Israel. În presa americană s-au tipărit nenumărate articole consacrate acestui subiect. În Germania, istoricii nu s-au arătat în genere prea surprinşi.

Remarcabil e că se prăbuşeşte încă un mit, cel postbelic, întreţinut de complicii regimului nazist, prin care s-a pretins că germanii de rând n-ar fi ştiut despre crimele naziste.

În răstimp, continuă să se vehiculeze alte mituri, la Bucureşti. Unde academicienii români, în loc să le denunţe instantaneu şi cu maximă vigoare, băteau din palme în februarie, în faţa unui oarecare Vladimir Iliescu. Insul, purtând un titlu de profesor - dar ce mai reprezintă azi un titlu - şi-a permis, în cuvântarea lui, să falsifice istoria suferinţelor îndurate de evrei în România.

Negaţionism în Aula Aacademiei

Alocuţiunea lui a răspândit greţoase minciuni. Fiindcă, potrivit octogenarului, stabilit cândva la Aachen, care n-are, de fapt, habar de istorie contemporană, şi al cărui nume a dispărut între timp de pe site-ul cu lista profesorilor invitaţi ai Universităţii din Aachen, în România n-ar fi avut loc Holocaust.

Ci, pasămite, ar fi “murit” doar “20.000 de evrei”. Ceea ce nu e decât încă o sfruntată minciună din categoria celor negaţioniste, minimalizante sau trivializante ale Holocaustului din România, cum sunt şi afirmaţiile, nu mai puţin abjecte, cu care ne-au obişnuit şi alţi extremişti de serviciu. De pildă C. V. Tudor sau Ion Coja.

Evident, respingătoarea mostră de remitologizare a istoriei naţionale a suscitat masive proteste interne şi, mai ales, internaţionale, în urma cărora Academia Română, în mod salutar, s-a detaşat net de afirmaţiile negaţioniste cu pricina.

Dar cum se explică totuşi derapajul aplauzelor din aula prestigioasei instituţii după o cuvântare conţinând aiuritoarea afirmaţie că “în România nu a existat Holocaust”? Şi de ce Academia a avut nevoie, culmea, de aproape două săptămâni spre a se distanţa în fine de negaţionistul aplaudat în aula ei?

Deficitul de memorie al Academiei

Iată cum vede lucrurile profesorul Liviu Rotman, un respectat savant, expert în istoria evreilor din România, care notează pe blogul său din “Adevărul”: “Dacă punem acest episod într-o perspectivă mai largă, vom vedea că el se încadrează într-o anume continuitate a poziţiei înaltei instituţii faţă de asumarea memoriei Holocaustului. Academia nu a recunoscut niciodată, direct sau nu, existenţa Holocaustului în România”.

Reputatul om de ştiinţă mai regretă, pe bună dreptate, că “niciodată, Academia Română nu a omagiat martirii prigoanei fasciste. Încă din 2002, istoricul Dan Berindei, atunci şeful Secţiei de Istorie a Academiei Române, mai târziu vicepreşedinte al acesteia, propunea o definiţie sui-generis, în care spunea că 'în România nu a fost Holocaust, au fost nişte (interesant termenul nişte) deportări în Transnistria, a fost un antichambre al Holocaustului, dar nu Holocaust'.”

Şi Liviu Rotman conchide: “Se poate observa o clară linie de legatură între declaraţia lui Berindei, din 2002 şi cea a lui Vladimir Iliescu, din 2013, care a susţinut că nu a fost Holocaust, doar…persecuţii. Nu putem să nu recunoaştem consecvenţa elitei academice din România”, conchide, cu amărăciune, acelaşi istoric.

România, de la trecutul fascist şi comunist la viitorul democratic

Or, e clar şi fără echivoc că Ion Antonescu a transpus o politică de stat menită să ducă, în timp, la completa epurare etnică a societăţii româneşti. Un obiectiv, pe care, până la urmă, cu alte mijloace, net mai puţin sângeroase, avea să-l realizeze parţial regimul naţional-comunist la ordinele unui dictator care, nu întâmplător, l-a admirat mult pe predecesorul său fascist.

Asumarea autentică a trecutului nu e, aşa cum mai cred mulţi în România, o chestie facultativă, poate un exerciţiu de politeţe, o înclinare superficială care s-ar datora minorităţilor, modelor, modernităţii sau exigenţelor puterilor occidentale. Nu se rezumă la regimul comunist, ci îl include şi pe cel fascist. Această asumare priveşte esenţialmente elita intelectuală şi politică a ţării.

E, în fond, un act de recredibilizare proprie, un act imperativ de igienă şi de construcţie morală, un act antitotalitar vital pentru viitorul democratic al societăţii româneşti, biletul ei de intrare în lumea societăţilor deschise constituind inima civilizaţiilor occidentale.